Tuesday, October 17, 2017

Zvyagintsev - Loveless



In Leviathan, filmul precedent al lui Zvyagintsev, mi s-a parut ca stilul asta de neoneorealism, in care te preumbli observational prin niste mizerabilism estic, s-a desumflat destul de dramatic spre sfarsit. Asta pentru ca modul de livrare content in acest neoneorealism este sub forma unei mocneli care palpaie sub mizeriile din film si care-si face fatza vazuta din cand in cand, pentru ca la sfarsit sa-ti lege mahnirea toata intr-o fresca de tristete. Problema e ca atunci cand toata filozofia filmului se axeaza in jurul non-formularii aleia, cand ea sta cumva secreta, trebuie sa ai foarte mare grija atunci cand o scoti din subsol, pentru ca daca o faci prea brusc risti sa devii cabotin, sau daca chestia pe care o scoti din subsol, la care ai facut totusi cu ochiu ezoteric tot filmu, e ceva destul de slab, atunci filmul e neinteresant si pare c-a facut pe interesantu tot filmul. Cam asta mi s-a parut ca s-a intamplat cu multi-discutat-premiatul Leviathan.

In Loveless Zvyagintsev pare sa-si mai fi slefuit mestesugu. Sistemul de neoneorealism cu ceva palpaind sub el e acelasi, doar ca aici ce scoate, sau de fapt ce nu scoate din subsol e facut cu ceva mai multa maiestrie. Aproape ca daca in Leviathan filmul fasaie dintr-o combinatie de bruscheČ›e (nu bruschette, nu fasaie de la bruschette) si reduntanta, aici Zvyagintsev prefera sa fie mai degraba prea precaut decat sa dea prea mult, ceea ce creste sansele ca spectatorii sa se scarpine un pic in cap la sfarsit. 

Filmul e despre un cuplu care divorteaza si intre ei au un copil de 12 ani. Nu pare niciunul dintre ei teribil de atasat de copil, fiind mult prea preocupati cu ura pe care si-o poarta unul altuia. In consecinta, copilul dispare la un moment dat si niciunul nu-si da seama decat vreo 2 zile mai tarziu. Copilul in sine apare in film vreo 3 minute din 127, ceea ce functioneaza foarte bine in a-ti emula gradul de absenta a copilului astuia din viata parintilor lui. E destul de interesant din punctul asta de vedere, pentru ca am mai vazut filme in care parintii sunt absenti din viata copilului, si copilul se prelinge trist prin cadre, dar nu stiu daca am mai vazut o asemenea stergere completa a copilului din perspectiva unor parinti. Intr-o asemenea masura incat, in prima treime din film, in care urmarim ce fac in mod separat cei doi parinti cu noii lor parteneri, chiar daca nu pare inca ceva in neregula, intrebarea pluteste de: ok, da' unde va e copilul? 

Restul filmului e un soi de Prisoners in vena Cristi Puiu. E o combinatie foarte dubioasa, da' executata cu atata zel iese destul de interesant. Cam jumatate din film copilul e cautat impreuna cu o echipa de voluntari prin varii locuri. Cel mai bun moment din film e fara indoiala spre sfarsit cand vreo 30 de oameni cauta printr-o cladire abandonata aflata intr-un soi de semi-ruina in care pare ca oameni cam au fost acolo dar cam nu mai sunt. Filmul petrece foarte mult timp plimbandu-se prin camerele astea uriase si goale impreuna cu tatal, iar cam atunci face un click destul de deosebit toata cautarea asta care devine o manifestare estetica a absentei. Si cu cat cauta ei mai mult, cu atat simti mai mult cat de absent era de fapt copilul asta pentru ei. 

Finalul se intampla in stil foarte clasic neoneorealist, cu mentiunea ca aici Zvyaginstev, cum ziceam si mai sus, e si mai retinut decat inainte. Ma simt destul de ambivalent fata de genul asta de sfarsituri atat de supra-uzitate in care practic nu se rezolva nimic si viata continua sa curga in acelasi mod mizer. E un soi de anti-catharsis, iar mie trebuie sa zic ca imi place catharsisul. In contextul mizerabilismului blocului estic pesemne ca catharsisul a devenit cu certitudine o notiune romantica. Dar catharsisul nu trebuie sa serveasca neaparat un soi de izbavire pozitiva a lucrurilor. Poate sa fie si un soi de catharsis printr-o apoteoza a dementei, cam cum se intampla de exemplu in Anticristul lui Lars von Trier. Pentru ca sa te prabusesti, cum se intampla aici, in anti-catharsis, mi se pare mult prea aproape de cinism, iar cinismul in film nu mi se pare extrem de valoros. Pentru ca efectul lui imediat e mai degraba sa te umple cu anxietatea si mizeria la care tocmai ai fost martor. Motiv si pentru care spectatorii non-uber-cinefili se plang de filmele astea care ce dracu imi trebuie sa ma umplu de ce aveam deja plina bucataria. Si mi-e teama ca exista niste dreptate in chestia asta. 

Cred ca nu e deloc degeaba totusi faptul ca Moartea Domnului Lazarescu a capatat reputatia si notorietatea pe care o are. Pentru ca acolo se intampla exact chestia asta cu aparent observationalul plimbat prin mizerie, doar ca empatia arde atat de puternic in subsol la filmul ala incat pe tot parcursul pare ca abia reuseste sa se contina si sa nu scapere pe aici si pe colo. De-aia finalul ala functioneaza acolo pentru ca ai simtit deja tot ce era de simtit pe parcursul filmului. Lazarescu in ansamblu cred ca-i un film foarte curajos emotional - in sensul in care filmul in sine nu se sfieste de la a-si arata vulnerabilitatile. 12 ani mai tarziu, in aceste neoneorealisme practicate de oameni ca Zvyagintsev, trebuie sa ai foarte mare grija sa nu para ca pur si simplu frizezi distant mizeria, ca intr-un soi de turism prin nihilism. Mai precis, pericolul devine foarte mare cand pare ca te situezi deasupra personajelor, situatie in care toata constructia aia nu prea mai are cine stie ce sansa sa comunice valid emotional. La pericolul asta contribuie si supra-estetizarea povestilor de genul asta, iar Loveless aici arata atat de bine incat e undeva la limita. Presupun ca de-asta se si pupa atat de bine handheld-ul dement pentru ca esti bagat tot acolo, nu contemplezi calibrat de la distanta. 

In concluzie, as zice ca filmul e destul de bun, dar sunt foarte suspicios vizavi de finalul ala cam mult prea aproape de ceva ce miroase a un soi de lasitate.


No comments:

Post a Comment