Friday, January 29, 2016

Laurence Anyways



Deci Xavier Dolan, acest wunderkind canadian, brav luptator pe fronturile de catharsis pentru oameni cu sexualitati inoportune pentru oamenii din juru lor.

Laurence Anyways te tine 3 ore 10 ani in viata unui individ care dupa 35 de ani de viata in impostura corpului de barbat decide ca nu mai poate si isi pune cercei. Nu este homosexual (desi tehnic este lesbian), nu-i place doar sa se joace de-a rochita, pur si simplu are senzatia ca are sufleti de femeie. De-a dreptu dezgustator.



Xavier Dolan se dovedeste a fi extrem de abil in a ilustra jucaus-elocvent un time-frame atat de considerabil. Filmul te trece prin toate stagiile problematice inerente unei schimbari profunde de identitate, care schimbare este o chestiune care priveste intreaga natura umana dar cumva daca se arunca cercei in ecuatie lucrurile devin deodata foarte dificil de privit. Filmul este dincolo de elegant in abordarea lui aproape celebratorie a procesului altminteri presarat cu probleme dintre cele mai dubioase. Celebratoriu pentru ca lucrurile se trateaza totusi ca un soi de venit acasa dificil al personajului, intamplat perpetuu in contrapunct cu femeia cu care-si imparte viata.  

Problema principala cu care se confrunta intotdeauna filmele astea exploratoare de LGBTQED este, ca peste tot, una de abilitate artistica si una de perspectiva. Dar cumva pentru ca chestia pe care incerci s-o vinzi e din start un ceva cu o tona de prejudecati in spate, orice soi de eroare e taxata la sange din instinctul prejudecantului de a refuta ce i se propune in slujba revenirii la ochelarii de cal. Si atunci multi LGBTQED cu intentii bune, din erori de calibrare, ajung sa contribuie la fetisizarea diferentelor dintre aia si aia si ajung sa adauge la perpetuarea segregarii.

Din fericire Xavier Dolan evita toata problematica facand un film nu din perspectiva iata, LGBTQED ci din perspectiva iata, oameni. Iata, umanitate. E complicat. Perspectiva e una atat de automat imbratisanta incat exista 0 ostracizare in interiorul viziunii filmului, ceea ce ofera la un mod foarte propriu un safe place pentru personajul care se tot zbate. Si atunci in povestea filmului problemele de sexualitati se muta la periferie si in esential ramane lupta unui individ in a deveni ce este. Nu stiu foarte multe alte filme care sa plece din start dintr-un punct atat de imbratisant dincolo de orice dubiu, dar Gregg Araki si al lui Mysterious Skin e cam primu lucru care-mi vine in minte. In niste moduri foarte similare Araki porneste automat imbratisant astfel incat tribulatiile personajului sunt ilustrate ca probleme inerente umanitatii nu probleme de cu cine te futi. Si in definitiv poate asta e punctul maxim pe care-l pot reusi filmele de genul asta in calitate de material artistic si anume o largire eficienta a conceptiei limitat-populiste despre ce inseamna umanitate. Caci umanitatea e larga, si nu poate pretinde nimeni ca-i stie toate valentele. Exista o discutie in film in care i se spune personajului principal in timp ce e concediat din postura de profesor ca potrivit dictionarului american de boli psihologice asta cu trasngenderismu e o boala. Si oare cum poate cineva sa dea un asemenea verdict? Din ce postura iti poti permite sa spui ca chestia aia despre care nu stii si nu intelegi nimic dincolo de o privire clinic-absurda a simptomelor - e o boala? Dar lucrurile astea intra deja intr-o sfera Nietzscheana a fatarniciei chestiei numita "human knowledge" in care umanitatea a invatat cu intelectul sa devina artificial stapana peste niste complexitati ale naturii trantind etichete. Si apoi avem distanta siguranta si superioritate. Deci din fotoliul lui de undeva un american prost a decis ca asta e o boala ca asa i se pare lui cu mintea lui de om insignifiant drept pentru care o multime de alti oameni sufera. 

Dincolo de lucrurile astea care sunt prea tentante sa scrii despre ca sa nu, Xavier Dolan e un regizor extrem de bun undeva la o confluenta foarte fericita de Gregg Araki, Gaspar Noe si Wong Kar Wai. Araki cu caldura, Gaspar Noe in niste puseuri de culori si neoane si cu WKW similar in forta cu care-si imprima o estetica foarte proprie. Respectiv filmul e plin de tot soiul de muzici care trec rapid de la Beethoven la The Cure la Moderat da' totul se intampla atat de ne-apologetic si exuberant incat functioneaza si o inghiti din inertie, caci el se duce. Si se duce des si se tot duce. Si nu-i deloc lucru putin sa poti sa sustii 168 de minute de epopee cu drama de identitate intr-un ritm care tot danseaza bipolar in niste estetici cat se poate de nimerite. Ajuta foarte mult si faptul ca Laurence si a lui partenera in jurul careia tot danseaza toti anii astia sunt jucati la 100% de actori. Le joaca cu toate venele de pe fatza.














In alta ordine de idei filmu asta mi-a reinviat frustrari vizavi de exista oamenilor intr-atat de mici incat sa fie deranjati de cum arata niste alti oameni din jurul lor. Pardon, sa fie insultati. De parca e lumea lu ma-ta sa ai tu opinii interventioniste despre cum ar trebui sau n-ar trebui sa arate ceilalti oameni din jurul tau. Daca n-as suspecta ca e o chestiune care tine mai mult de ignoranta si lipsa de educatie decat de o rautate elementara m-as cam caca in lumea asta. Da' slava domnului ca-s destept. 

Tuesday, January 26, 2016

The Revenant


Birdman, filmul precedent al lu Inarritu a fost o chestie cel putin interesanta care insa intr-un final n-a facut decat sa dovedeasca cat de confuz semidoct e de fapt acest Inarritu. De fapt acest "de fapt" nu se justifica, pentru ca nu a dovedit in nici un moment ca n-ar fi un confuz semidoct. Cumva boala filmelor lui este perfect trasabila prin intreaga lui filmografie si ea se numeste Inarritu. In ciuda numeroaselor situatii in care individul s-a gasit flancat de varii elemente cu potential considerabil, el a demonstrat in mod consistent o inabilitate de a-si jongla jocul pana la sfarsit. Chiar daca pleci la drum cu el cu niste bun simt si incredere, in toate filmele lui ii scapa lucrurile pe jos si ramai uitandu-te la un ceva dezastru de prost, tradat ca ti-ai investit vreun sentiment intr-o constructie in varfu careia iti apare negresit la sfarsit subit capu de prost al lu Inarritu. Astfel incat traseul spectatorului in relatie cu filmele lui se intampla astfel: Hai Inarritu. Hai jongleaza. Hai da-i tu. Hai ca parca jonglezi. Of Inarritu. Of. Iar le-ai scapat. Doamne. Doamne ce prost esti Inarritu.

M-as aventura sa spun ca putini oameni de la Hollywood mai executa astazi atat de consistent semidoctie flatulata. Dar pesemne ca numele latin ii confera un grad de legimitate flatulenta confuzionanta.

The Revenant este aici o exceptie de la acel traseu numit mai sus. Pentru ca aici nu-ti da nici macar timp sa fii un pic hai Inarritu, jongleaza. Aici e destul de din prima faza: ummm... Ce faci Inarritu? Ce-ai facut acolo?

Din nou el se gaseste la intersectia unor lucruri din care poate ar putea iesi ceva cu potential, respectiv Lubezki in copaci cu actorii care sunt si landscape-ul care este. Si tocmai pentru ca toate elementele sunt destul de perfecte in singularitatea lor, ce iese in prim plan e doar cum le jongleaza Inarritu. Astfel incat in 156 de minute si 3 vieti (actual running time), ai tot timpul din lume sa devii din ce in ce mai confortabil cu notiunea ca nu ar mai trebui sa vezi vreodata un film facut de omul asta.

In film niste americani vanatori de piei pe pamanturi indiene sunt atacati si omorati, scapa doar vreo 10 din 50, printre ei DiCaprio si Tom Hardy. Ei trebuie sa mearga mult pe jos prin paduri pana ajung undeva unde vor. Din pricina faptului ca Glass e atacat subit de un urs digital, insa, cineva trebuie sa ramana in urma cu el si sa stea sa moara si sa-l ingroape. Hardy nu prea are rabdare insa, asa ca incearca sa-l ingroape inainte sa moara de urs. Si-l omoara si pe fi-su indian pentru ca asa se intampla cand faci lucruri din-astea. Hardy pleaca deci si urmeaza 2 ore in care DiCaprio se taraste prin paduri trist si cu bale la gura incercand foarte tare sa ajunga la Hardy ca sa-l ierte. Asadar majoritatea filmului e un soi de Bear Grylls melodramatic. Si niste indieni tristi presarati pentru gust. Sa nu uitam totusi ca indienii sunt tristi ca mai tineti minte atunci cand le-am ras rasa de pe fata pamantului si le-am luat pamanturile? Da' lasa ca-i punem aici si zicem ia uite ce rai am fost cu indienii si le trece. Si dam si-un premiu la cea mai mare tristete de indian. Pardon, cea mai indreptatita tristete de indian. Si oricum asta cu indienii se leaga la sfarsit intr-un mare fel revendicator pe care nici n-o sa-l intelegeti ca nu e nimic de inteles. Da' nu stiti asta. Poate o fi. O fi n-o fi?

In orice caz, intre timp pe drum Inarritu isi demonstreaza versatilitatea cinefila copiind varii chestii revoltatoare din alte filme pentru a ilustra puterea spiritului uman atunci cand vrea foarte tare sa gaseasca pe cineva si sa-l ierte. Astfel incat DiCaprio mananca organe crude si se baga intr-un cal de frig, invelindu-se gingas in fasii de abdomen cabalin. Doamne ce-o sa-l mai ierte. Obstacolele fizice nu sunt insa singurul lucru in calea acestui brav revenant. Pentru ca pe drum este torturat si de amintirea fiului indian mort si de femeia indianca moarta care se gaseste subit plutind prin cadre la intamplare intr-o maniera care definitiveaza in niste moduri absolute mozaicul de referinte confuze si degeaba in care se tot scalda filmul.

 Problema e ca atunci cand omagiezi niste lucruri, si mai ales niste lucruri asa serioase ca Tarkovsky, ideea e ca trebuie sa le si simti pe lucrurile alea. Omagiul reusit se intampla atunci cand doi oameni sunt deja pe aceeasi lungime de unda si doar isi imprumuta unul altuia niste simboluri din jurul aceleiasi expresii. Cand tu insa ce simti, chestia de care esti plin, e mizerie telenovelistica ieftina, melodrama de mexican prost in padure, si tu ai pretentia sa bati cu ochiul la Tarkovsky, atunci e pur si simplu 1) jenant 2) insultator 3) ineficient ca toti mortii. Mai mult, te joci de-a Tarkovsky in zapada si singurul moment care ti-ar fi putut conferi o oaresicare legitimitate proprie il ratezi in absoluta ignoranta. Asta este totusi spectaculos la Inarritu, consistenta impresionanta cu care-si tot confirma statutul de profan profund. Daca e sa iesi cu ceva de la filmul asta e tocmai standardul asta de mediocritate palpabila pe care Inarritu il executa cu atata zel. Putini oameni reusesc sa le tot invarta pe lucruri doar ca sa ajunga intotdeauna la aceeasi mediocritate brutala. Este cu atat mai frapant aici din moment ce si-a dat 2 ore jumate sa-si demonstreze neajunsurile. Este intr-adevar magnum opus-ul lui Inarritu in termeni de mediocritate.

Este, in consecinta, perfect logic si justificat ca filmul asta a primit atata atentie si atatea nominalizari pentru ca e un reprezentant excelent a ceea ce inseamna nivelul actual de film mainstream. O basina ceva vag contemplativa cu niste parca poezie p-acolo la care nu-i auzi versurile da' parca inseamna ceva si totusi niste lucruri se intampla si parca a fost destul de greu si da e destul de interesant nu stiu spiritul uman pare destul de interesant. Si complex oricum. Si filmul a fost si-asa destul de greu de facut. Da, foarte frumos. Eu zic ca merita.

Monday, January 11, 2016

2016

Fuck n-am scris nimic in decembrie. O eroare.

Listen to me Marlon - Documentar despre cum Marlon Brando si-a tot vorbit singur pe toata perioada vietii lui. Chestia e ca si-a tot vorbit frumos si in consecinta filmul iti da privilegiul unui soi de intimitati maxime cu un om care a fost in contact cu tot soiul de valente dubioase ale vietii. Plus ca tot filmul e ghidat de vocea lui care pe alocuri tot incearca sa se auto-hipnotizeze. Extrem de bun pentru ca filmul in mod destept nu-si propune sa fie vreun reveal subtire despre culisele individului altminteri foarte retras, ci mai degraba face efortu de a-ti livra un onirism intra-Brandoesc destul de veritabil.

99 Homes - Vazut pentru ca fatza lu Michael Shannon are indeajuns de mult credit incat sa cumpere orice ora juma. Si filmul se intampla in contextul fenomenului in care americanii sunt dati afara din case in 2010 pentru ca toate creditele alea pe care si le-au luat pe ochi frumosi ca sa-si cumpere cacaturi de care n-aveau nevoie ii dau acum afara din casa. Situatia e destul de dramatica dar si in acelasi timp o ilustratie destul de perfecta pentru foamea cu care inca se mai papa the american dream. Michael Shannon e un agent imobiliar care vindea case ca tot omul pana cand criza muismului global i-a transformat jobu in evacuator de americani dusi. El isi face un rol destul de misto o buna parte din film, indeajuns de mult cat sa nu regret redundanta frapanta care se intampla in paralel, insa intr-un final filmul decide subit sa devina full redundant dincolo de orice puteri Michael Shannonice.