Sunday, June 21, 2015

niste d-astea

Maps to the stars - film mediu-dement facut de Cronenberg caruia ii place mult sa-si vare batzu in mijlocu jegului uman si sa-i dea la cicatrici. Tot asa si-aici, film cu niste fiinte intru totul abjecte de la Hollywoodu vietii unde toti sunt niste narcomani sinistri. Exemplu bun de ce animale proaste pot sa fie oamenii atunci cand le au pe toate. Alienare pana la dumnezeu de zici ca filmu asta-i cu extraterestrii. Julianne Moore care incearca sa-si recapete controlu asupra cacatului ei de viata jucand-o pe ma-sa care a futut-o ca copil. O familie care si-a expulzat copilu schizofrenic dupa ce a dat foc la casa incercand sa-l omoare pe celalalt copil. Filmu asta are un soi de ton de Magnolia varianta dark si carnal Cronenbergiana ca-i tot place sa dea foc la oameni. Schizofrenica cu juma de fatza arsa se intoarce in oras sa-si termine treaba cu familia dementa care oricum ta-su e frate cu ma-sa. Da' din intamplare. Nu exista nici un soi de izbavire pe nicaieri in filmul asta si nici un personaj de vreun caracter sau calitate umana palpabila. Deci zici ca-i film cu iad. Da' e doar cu americani bogati. Si totusi dincolo de senzatia perpetua de voma pe care ti-o da filmu el face ceva destul de miso cu copiii din incest ambii deveniti schizofrenici care pana la urma isi asculta vocile si dau foc la tot. Pentru ca uneori e pur si simplu prea tentant.

El Incendio - ramasita de la tiff. Film destul de destept construit si plasat in ultima zi a unui cuplu la sfarsitul unui drum lung cand deodata cei doi isi dau seama ca se urasc destul de tare da' nici unu n-are foarte tare curajul s-o taie. Pentru ca deja s-a investit atat de mult totusi. Astfel incat filmul trece la intensitate maxima prin tot tragismul ultimei zile a unei relatii infinite cu fluctuarile lui intre crize de plans si crize de futut si crize de batut. Cam hardcore si cam prea bine facut. Terorism emotional.

Cobain: Montage of Heck - ramasita de la tiff. Se lauda ca e primul film despre Cobain autorizat de familia lui si cu home movies footage si poze si arta si jurnale private. Filmul isi ia titlul destul de in serios si atenteaza adesea montaje dubioase si intunecate pesemne ca chipurile rupte din mintile fragmentate ale lui Cobain. Rezulta din film ca domnu Cobain a avut o copilarie proasta ca i s-au divortat parintii si a fost super suparat pe tema asta pentru ca lumea facea misto de el. Si atunci s-a facut artist drogalau dupa ce a auzit ceva punk si a inventat grunge-u care e un soi de punk for the masses. Doar ca la un moment dat a descoperit heroina care in combinatie cu auto-distrugerea si auto-flagelarea despre a fi drogat sunt niste lucruri mult mai interesante decat viata cu nevasta si copilu pe care-l ai. O insertiune cheie din jurnalu lui mi s-a parut atunci cand vorbea despre cum nu prea vrea sa se vindece de ce boala o fi avut el la stomac si-l tortura, pentru ca-i era frica ca poate fara tortura nu mai poate sa faca grunge. O frica destul de comuna la artisti am senzatia, da' cumva iti asumi faptul ca n-ai curaj sa vezi daca e asa sau nu. Adica n-ai curaj sa vezi cum ar fi sa te simti bine. Si atunci mergi pe drumu sigur spre rau sigur si impuscatura in cap. Nici macar nu sunt eu overtly-critical acum, in mod dubios filmul asta autorizat de familie face un portret cam de maxima pizda lu domnu Cobain care-si injecta heroina si statea cu copilul. Bravo coaie.

While we were young - Pentru ca am o vaga sensibilitate pentru sensibilitatea lu Baumbach la variile probleme pseudo-burgheze ale americanilor pierduti. Aici un Ben Stiller si o Naomi Watts intr-un soi de criza de viata in care nici nu si-au dat seama ca sunt, cuplu al carui ultim eveniment memorabil a fost o calatorie la roma acum 8 ani, dau peste un cuplu de tineri din-astia din noul val care par toleranti si sensibili si inteligenti si ca le au pe toate. Asa ca incearca si ei sa fure niste d-asta, baga si o ceremonie de Ayahuasca si totusi tinerii astia minunati se dovedesc a fii nu niste creaturi minunate si evoluate cat o reiteratie a acelorasi mizerii cu instrumente mai de an 2015. Filmu in sine pare de parca domnu Baumbach was working through some shit si-s punea niste intrebari despre tineretul din ziua de azi doar ca sa-i gaseasca chichita si sa zica hai mai da-i in pula mea ca tot prosti sunt si i-am ginit. Asa ca nu-i chiar atat de interesant, da' nici chiar timp pierdut.

Wednesday, June 3, 2015

TIFF #1-2

Cu foarte mari dubii anul asta de mers la TIFF sau nemers la tiff. Anul trecut mi-am jurat ca nu mai vin, da anu trecut am aterizat cam rupt aici asa ca intre timp am pus neplacerile acumulate la sederea trecuta in seama starii mele legumicole.

Asa ca cu foarte multe eforturi anu asta la tiff, si stres mai mult ca niciodata, dintr-un motiv sau celalalt. Si totusi ajung in cluj dupa o calatorie prin purgatoriul cfr de 10 ore la sfarsitul caruia ma simteam de parca am ajuns alt om la cluj, am murit de vreo 2 ori. Si ajuns in Cluj complet confuz vizavi de momentul din zi in care ne aflam si am baut niste cafea si m-am agitat un pic si am aflat destul de repede ca se intampla peste 3 ore ultimul film al lui Murnau, Tabu, acompaniat la ceva copil de pian cu theremin. Asta nu e ceva ce poti sa refuzi in viata ta de muritor, asa ca m-am dus. Si imediat dupa primele 3-4 minute de film mut cam superb cu ceva pian live cantat au cam topit tot si a fost din nou momentul ala de ah, pula mea, da, ok, de-aia vin la tiff. Ca in rest in viata mea de instagramist de masini nu prea vad filme mute cu tanti nebuna la pianotheremin. Anu trecut ca peak a fost tot vazutu de Murnau, Faust, doar ca intr-o biserica, cantat la orga, ceea ce pur si simplu wow. Da' Tabu a inceput superb vreo 30 de minute si dupa aia m-am plictisit vreo 30 de minute ca nu prea se intampla nimic nici la nivel de film nici de muzica si dupa aia ultimele 30 de minute au fost cam superbe din nou. Pentru ca tanti care canta la instrumentul tare dubios, ceva prim instrument electronic din 1928, cand atingea niste corzi foarte inalte sau joase suna totul destul de fucking other-worldly. Deci din start m-am simtit destul de gratificat de venire.

A urmat destul de repede dupa, cu pauza de snitel nefacut intre, sequelul lui Joshsua Oppenheimer la The Act of Killing, in care il ia pe un indonezian al carui frate a fost omorat de oamenii din filmul precedent si il pune sa se uite la film si sa se mai intalneasca cu aia. In prima instanta am fost impresionat de o asemenea metoda de a-ti valorifica filmul precedent. Parea cam tare. Doar ca dupa aia filmul incepe sa tina o singura nota grava intr-una la nivelul de omul se duce si tot plange la astia "da' nu simtiti regret?" la care i se raspunde un variat dar perpetuu "ne doare la pula, ba". Si asta tot trece din soc in soc. Doamne cat de tare ii doare la pula. Filmul a fost abandonat cam dupa o ora si 15, un fapt de-a dreptul dramatic.

Dimineata urmatoare a inceput cu o fuga la un cinema unde n-am gasit filmul care trebuia. Intrebat daca sunt sigur ca vreau sa vad o antropologie a Germaniei Weimarene la ora 10 dimineata, am raspuns un da categoric si am purces catre un cinema unde filmul se intampla maine. Asa ca m-am tuns. A urmat o calatorie in afara Clujului intr-un soi de parc de sculpturi facute din fân de catre un domn cu mustață de Dali, unde trebuia sa-l intalnesc pe negrul din filmele lu Jarmusch. Insa el nu aterizase in aceasta tara. Drept pentru care am mancat niste papricaș de ciuperci si am plecat.

Am ajuns apoi intamplator la un film numit Tras el cristal facut de un spaniol in '86 despre un pedofil nazist care e imobilizat intr-un iron lung din-ala dement si un baiat fost abuzat de el il gaseste si recreeaza cumva toate cacaturile care i-au fost facute. Most hardcore being ca ala e imobilizat acolo in iron lung si traumatized nazi pedophilia victim boy isi da drumu pe fatza lui. O tanti de langa mine din stanga care parea venita de la piata a plecat la aproximativ 7 minute dupa ce s-a intamplat asta. N-a apucat sa vada ca il omoara scotandu-l din iron lung si sufocandu-l cu pula. Doesn't really get much more home invasion than this. I-a invadat toata casa, cum s-ar spune. Si i-a spanzurat si nevasta. For good measure. Adevaru e ca si-asa vorbea destul de mult.

A urmat o intermisiune cu un snitel de data asta facut dar cumva in egala masura nesatisfacator.

Si apoi am decis sa ma duc sa revad Rams sa vad cum arata in cinema. M. cel neapreciator de filme bune cu berbeci a abandonat dupa 45 de minute si s-a dus sa vada un documentar turcesc. Filmu minunat de vazut in cinema, m-a tinut destul de foarte bine chiar si a doua oara in 10 zile. Si la imaginea finala care just drives the whole fucking thing home si esti in mijlocu deplangerii umanitatii pierdute dar gasite dar pierdute si o tanti cade de pe un scaun de plastic, il rupe si emite si un urlet inconfundabil de "tocmai rup un scaun de plastic si cad". Asa ca oamenii au izbucnit intr-un ras destul de nervos de phew we don't have to feel all of this.

Si dupa aia cam atat.