Saturday, December 27, 2014

filme ho ho ho edition #1

vazut filme en-gros

The Grandmaster (2013) - Vara asta am vazut in sfarsit In the Mood for Love si m-a dat de complet pe spate stiind cantitatea infinita de hype din spatele lui. Grandmaster e un film Wong Kar Wai cu batai si Ip Man si oameni care se bat, si e exact cam cum te-ai putea astepta. Mi se pare ca in mod dubios nu stralucesc cam deloc scenele de bataie din film ci par destul de standard asian fighting, doar ca toate bucatile cu poveste si lucruri si sentimente sunt intr-adevar stilizate foarte WKW. Asa ca iese un film cu batai stilizat WKW, ceea ce nu-i deloc cel mai rau lucru din lume, da' aici WKW nu si-a propus sa-si reinventeze cinema-u cat sa arate niste baieti cum se bat. Si o face ok. Cu asteriscu la parerea asta ca io am adormit de vreo 2 ori in timpu lui.

Maleficent (2014) - For all the pretty colors, for all the pretty girls (???). Asta nu. Maleficent e un film Disney destul de ok care-si propune sa ilustreze coruperea sufletului cand cineva iti taie aripile cu cutitu si dupa aia tu trebuie sa construiesti in jurul tau un gard gigantic de spini si incepi sa-i terorizezi pe oamenii din juru tau si te asezi pe tronuri ca e intuneric. Astea toate lucrurile se intampla foarte la propriu in film, ca Maleficent obisnuia sa fie o zana de treaba pana cand muistu din District 9 a venit cu cutitu si i-a taiat voiosia. Ce-am vazut io bucati animate din filmu animat vechi aratau o Maleficent cam destul de hardcore si Angelina Jolie pare ca se chiar straduieste si in consecinta face o treaba destul de onorabila. Deci povestea e ok, and then there's all the pretty colors.

Boyhood (2014) - Habar n-aveam cum sa ma astept sa arate asa o chestie in care urmaresti pe cineva 12 ani si-l fictionalizezi da' eram foarte curios. Marculescu a scris deja cu acuratete cam tot ce era de zis despre film, as mai zice doar ca iti da intr-adevar o senzatie cam foarte unica. Sa vezi cresterea unui aceluiasi individ pe o perioada atat de lunga de timp, si s-o vezi cu ochii tai si sa-l vezi pe om cum creste iti da a pretty unprecedented god-like perspective si anvergura asupra timpului in general. Asa ca as zice ca Boyhood is pretty godlike.

Horns (2013) - Asta film vazut la categoria ca vreau sa vad cat mai multe filme cu Juno Temple care nu-s complet retarde. Eram destul de pe gard in legatura cu in ce masura e asta complet retard sau nu. Si s-a demonstrat ca e destul de aproape complet. Ceva foarte in neregula din regie acolo, ca sa nu zic ca cu tot filmul in sine, de niste momente prelungite dubios, de o structura cu flashback-uri presarate la lungimi si intermitente de-ampulea care-l fac sa para ca se tot inneaca pana cand la sfarsit vine si vrea sa-ti dea niste impact. Niste melodii folosite pe-acolo destul de nerespectuos si degeaba. Daca n-ar vrea sa fie atat de ambitios (intr-un mod dubios), poate s-ar fi putut culca linistit la categoria film B care na, mortii lui. Da' el incearca sa faca lucruri si cu ingeri si diavoli si dragoste transcendentala si sentiment pe care pe alocuri pare ca si-l ia mult prea in serios ca sa poata sa-si pastreze comfortu de omagiu film B.

The Drop (2014) - Film facut dupa ceva scris de Dennis Lehane ce n-am citit si nici n-am vazut si nici nu stiam ca filmu asta exista, el fiind aparent si de fapt ultimu film in care apare James Gandolfini. Si regizat de un regizor care parea destul de non-retard si ne-hollywoodian, belgian chiar, si scenariul tot scris de Dennis Lehane care si-a expandat propria scriitura mica numita Animal Rescue. Filmu se cam balbaie un pic pe ici si colo da' Tom Hardy joaca destul de excelent si cumva opus majoritatii lucrurilor in care l-am vazut pentru ca aici e un personaj extrem de internalizat. El joaca foarte bine si personaju e scris foarte bine. Dennis Lehane cam fix la asta exceleaza si anume personaje cu trecuturi foarte complicate si ingropate, cu oameni care au niste lucruri pe foc pe undeva prin adancimi. Si filmu are un ritm cam greoi, da' atmosfera e destul de acolo cat cuprinde, cu tot cu sfarsit as zice ca poate e un pic underwhelming si se simte o mana destul de literara la scriitura da' all in all cam carat de Tom Hardy.

Elephant (2003) - Am reusit sa nu-l vad atata timp si am senzatia ca asta e un film care a beneficiat foarte tare de momentu in care a fost facut, in care abordarea asta mega periferica si subtila a beneficiat de tensiunile care existau in aer la momentu respectiv. Nu c-ar fi un film prost acum, da' cred ca puncta la capitolul asta atunci si apasa butoanele care trebuie intr-un mod inteligent. Altminteri, destul de de efect, imagini plutitoare de contemplat nevinovatia rapita in mod samavolnic.

Si acuma ma opresc c-am folosit cuvantu samavolnic.

Friday, December 19, 2014

Toto si surorile lui

Nu stiu daca mai exista alt film romanesc despre tzigani ca Toto si surorile lui.

E un documentar despre trei copii de 9 (Toto) / 14 / 17  ani care raman singuri in mizeria Ferentariului dupa ce mama lor merge la puscarie pe motiv de distribuit heroina la alti amarati din zona. Ei sunt tzigani. Nu-mi vine acum sa ma joc de-a nomenclaturistu. Ei sunt tzigani rromi da' sunt in primu rand niste copii. Copiii nu se nasc nici tzigani, nici romani, nici buni, nici rai (dincolo de niste mosteniri genetice patologice poate), oricat de mult le-ar placea unora sa creada chestia asta sau oricat de mult mai confortabil e gandu asta. Copiii se nasc oameni, si oamenii daca se nasc si cresc in case cu fiinte mizere needucate a caror solutie ultima pentru viata e sa-si injecteze cata stare de bine pot periodic sa infunde intr-o siringa, atunci oamenii aia nu au foarte multe sanse sa ajunga sa faca altceva decat ce au vazut crescand.

Filmul ii urmareste pe cei trei copii pe o perioada de vreo 2 ani intr-un stil documentarist destul de observational pur, insemnand ca cel mai adesea camera e acolo ca un simplu martor la vietile copiilor astora. Copiii initial stau toti trei intr-o garsoniera jegoasa fara utilitati (in afara de curent), in care vedem ca in fiecare seara, ca dupa ceas, se preumbla un numar nedefinit de indivizi care gasesc de cuviinta ca cel mai bun loc in care sa-si injecteze heroina e langa copilul de 10 ani si surorile lui nu mult mai breze. Din perioada asta filmul produce niste cadre pur si simplu perfecte in oroarea pe care o produc, nu numai din pricina actiunii, da' estetica cadrelor in sine pare imprumutata din niste tablouri dintr-un infern al copilariilor. Toto se joaca cu o sarma groasa la prim plan in timp ce in spatele lui doi se injecteaza. Toto tot intreaba, jucandu-se cu niste ochelari, "aici scrie sport, nu?" intre doi heroinomani care nici nu-l vad, prea ocupati fiind sa se certe pe cum sa scoata ultimele faramite din punguta cu praf. Si intrebarea se tot repeta. Toto primeste niste atentie dupa ce acu intra-n gatu unuia dintre ei si-i injecteaza niste liniste. Filmul in general, in ciuda stilului lui observational, nimereste niste cadre de o estetica care l-ar face si pe cel mai constiincios DP gelos. Dincolo de cadrele cu Toto e unu cu fiica mijlocie asteptand la semi-apus eliberarea celeilalte surori in fatza penitenciarului si finalul care mai perfect de atat pur si simplu nu se putea.

La un moment dat i se si da o camera surorii mijlocii, pe numele ei Andreea, cu care sa mai filmeze ea, ceea ce e o chestie care se tot intampla in documentar de cand cu posibilitatile digitale si o tendinta foarte misto. Acolo unde camera mare nu are si nu ar avea cum sa aiba acces, filmarile din camera Andreei vin ca o complementare excelenta si foarte necesara pentru un film care-si propune sa-si puna trepiedu in mijlocu vietilor oamenilor astora.

Undeva dupa vreo 15-20 de minute de film se intampla un raid ale carui imagini sunt oferite cu gratie de brigada Antidrog, iar in raidul asta sora cea mare Ana e luata si dusa la puscarie. Si din perioada asta filmul produce niste cadre destul de perfecte cu surorile in sala de judecata, Andreea in spate, Ana in fatza la prim plan emotionata si rusinata pesemne de circumstantele in care-si revede sora mai mica. Copiii astia trei au niste moduri extrem de diferite si pe alocuri diametral opuse in reactia la mizeriile care li se intampla. Toto se inscrie intr-un club de dans unde invata sa faca miscari de robot si castiga si o competitie cu asta, prilej cu care filmul il arata inconjurat de o familie de data asta compusa nu din heroinomani, Andreea devine constienta de faptul ca toate lucrurile care i se intampla sunt profund in neregula, ceea ce incepe sa o macine si ea incepe sa tradeze niste emotii si tristete - e acuzata ca-si plange de mila, i se spune ca trebuie sa fie tare, ca trebuie sa fie a dracu, ca asa e viata grea - iar cea mai in varsta, Ana cea de 17 ani, avand sansa de a sta in caminul de copii cu ceilalti doi, dupa ce nu reuseste sa se inscrie la un curs de pregatire de ospatar pe motiv ca trebuie sa-i semneze mama (care din pacate e indisponibila si-n puscarie), ajunge intr-un final heroinomana si ea, izolata in apartamentul acum extra mizer din care au fugit ceilalti doi, singura cu drogu. E o scena in care Andreea o confrunta cu camera ei mica in mijlocul siringilor acolo care-ti rupe toate sufletele cand asta mica o tot intreaba de ce te droghezi? Si totusi heroin answers to no one si intr-un final fata devine mult prea enervata de toate intrebarile astea si-i da peste camera. Ana, dintre cei trei, e pesemne aia care a fost expusa mult prea mult timp la mizeriile vietii cu mama cea traficanta ca sa nu cada in aceeasi gaura neagra. Ceilalti doi par ca au alte sanse ca-s mai mici.

Si uitandu-ma la film asa, si nu intamplator ci datorita montajului abil pe care-l face Nanau care taie de la Toto si surorile lui inconjurati de drogati, la ei incercand sa solutioneze 2+2 si sa citeasca alfabetu, ma gandeam cum o fi sa trebuiasca sa fii copil functional in clasa si sa poti sa fii atent la lucrurile astea si sa inveti ceea ce pare de o abstractie complet inutila cand viata ta arata asa? Cand tu trebuie sa solutionezi care numar e mai mare decat care cand in capu tau pluteste miros de heroina de azi-noapte cand unchii tai se injectau unu pe altu langa tine. Poate cand esti mai mic ca Toto lucrurile astea nu-ti plutesc in cap sub forma de ganduri inca, da' Andreea tot e urecheata ca nu e atenta la ce-ar trebui sa invete.

Filmul asta prin existenta lui dizolva doua mituri in care societatea romana crede cu aproape mandrie: 1. ca tiganii sunt asa cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat si 2. ca drogatii, si mai ales heroinomanii, sunt cum sunt ca asa sunt ei, oameni de cacat. Atitudinea asta fata de problemele astea doua cu care se confrunta cam orice societate (daca nu-s tigani sunt negri/mexicani/minoritati) e una care tine de confort mai mult decat vreun soi de legatura factuala cu realitatea. E mult mai confortabil sa crezi ca aia-s pur si simplu prosti, muisti, oameni de cacat, si d-aia sunt asa, si-ai rezolvat-o, nu trebuie sa-ti mai pui nici un soi de problema. Pe cand in realitate e pur si simplu o problema de saracie si e o problema de educatie, si astea doua merg mana-n mana. Indivizii care au senzatia ca oamenii se nasc pe lumea asta cu sanse egale si prolifereaza absurditatea asta sunt de obicei aia nascuti cu iPhone-u-n gura. Exista o natiune intreaga cladita pe iluzia de equal opportunity numita the American Dream - iar daca nu ti-a iesit, n-ai muncit destul de mult, o mantra perfecta pentru detinatorii de bani din lumea asta cu care sa-i spele pe creieri pe aia "mai putin muncitori".

Revenind in gradina noastra, Ana, si tziganca, si saraca, ajunge deci heroinomana. In tarile mai civilizate dependenta de heroina e tratata ca o boala, asa cum e si normal sa fie, motiv pentru care scena dintre Andreea si Ana e cu atat mai zdrobitoare, ca vezi marginile custii chimice in care sora cea mare si-a bagat creierul ca raspuns la o viata eminamente de cacat. De ce ar trebui tratata dependenta de heroina ca o boala? Daca trebuie sa tii in carca o greutate de vreo 200 de kile si incerci s-o tot ridici pana ti se rup si mainile si spatele, nu trebuie sa iei niste medicamente? Sa ti se dea niste ingrijiri? Sau zicem pur si simplu ca eh, asta-i prost, n-avea oasele tari, incheieturi proaste, da-l in morti. Si creierul permite o cantitate limitata de lucruri pe care tot poate sa le ridice si sa le sustina pana cand se rupe, iar atunci cand se rupe si esti in Ferentari si nu poti sa incepi sa mergi la psiholog sa discuti despre copilaria ta si sa iei xanax, rezolvarea imediata e la colt de strada si costa cat o shaorma. Oamenii care ies ok din vieti de genul asta sunt exceptiile, nu regula.

Deci din nou, demonizarea oamenilor astora e pur si simplu o chestiune de confort propriu si tine si de o oaresicare educatie care ar releva ca lucrurile sunt, intr-adevar, ceva mai complicate. Da' de ce-ai vrea sa stii ca lucrurile sunt mai complicate cand poti pur si simplu sa urasti si sa-ti vezi in continuare de viata ta nestingherit?

Doar ca filmul asta nu te lasa. Strutz sa fii si capu in pamant sa ti-l tot bagi, da' nimic nu-ti releva umanitatea unui individ mai empiric decat prin a te pune intr-o situatie in care te gasesti empatizand subit cu personaje despre care aveai tot soiul de preconceptii. Asta e o functie destul de miraculoasa pe care un film o poate indeplini, iar Toto si surorile lui isi executa ce-si propune intr-un mod complet implacabil.

Tuesday, December 9, 2014

peckinpah

Cum The Wild Bunch (1969) e undeva in top3-5 westernuri hever si plus Pat Garrett & Billy the Kid (1972) care are si el raftu lui separat de western si cum Straw Dogs (1971) e si el destul de bun m-am gandit sa vad si restu lucrurilor facute de Peckinpah

Dar nu m-am uitat la chiar primu film facut de un peckinpah in pruncie ca atata curiozitate n-aveam.

M-am uitat la al doilea. Ride the High Country (1962). Care e un western destul de inert si lent da' salvat de un soi de puritate/naivitate proprie westernului clasic. In film doi barbati cu niste capete de dimensiuni monumentale - si asta e cel mai sesizabil lucru in film estetic vorbind - trebuie sa se duca pana sus pe munte si sa aduca aur in jos la vale si sa-l duca la banca. Cei doi cowboy erau trei, pentru ca langa ei apare si un rebel imberb numai bun de contrastat how the old ways are not the new ways, o chestie obligatorie de bifat pentru orice western care se respecta. Pe drum dau peste o pizda abuzata de ta-su (si cu sugestia ca ta-su ar vrea s-o futa) si pizda cauzeaza tot felul de probleme, asa cum fac pizdele abuzate. Filmul isi propune destul de exclusiv sa exploreze relatia de onoare de old-timeri intre cei doi caposi sefi, pentru ca la un moment dat unu' vrea sa-l tradeze pe celalalt si oarecum incearca si oarecum reuseste da' oarecum oricum la sfarsit respectul ramane deci da. 

Dupa Ride the High Country dintr-un motiv sau altul lui Peckinpah i s-a dat un buget considerabil care apoi a fost si taiat, lucru care i s-a tot intamplat in cariera lui Peckinpah, lucru care a dus la el bagandu-si pula adesea, fiind oricum si el destul de notoriu pentru cat de beat si fumat isi conducea filmele. 


(boom)

Major Dundee (1966) deci e facut cu o oaresicare anvergura, si cu si mai multe capete monumentale ca Charlton Heston, Richard Harris si James Coburn. Povestea e ca Heston sef de armata decazut si acum sef doar peste o puscarie de dezertori, porneste pe urmele unui indian masacrator care tot fuge vreo doua ore juma. Doar ca Heston decazut cum e, armata n-are, doar puscariasi, asa ca-si face echipa de puscariasi in frunte cu Richard Harris cel rebel si James Coburn cel amputee (pentru un motiv sau altul n-are o mana da' deloc in filmu asta). Harris vrea sa-l omoare pe Heston, Heston si el la fel, da' doar dupa ce "the indian has been captured or destroyed", mantra care se tot aude pe parcursul filmului cel lung ca io am vazut si extended version. In consecinta mult din film se petrece la modu asta: 




Respectiv plan contraplan Heston Suparat / Harris Suparat. Povestea e ca Heston in urmarirea lui pare din ce in ce mai putin de incredere in calitatea lui de comandant iar trupele se cam supara pe el si deciziile lui dubitabile astfel incat intr-adevar te intrebi si tu pe la 3/4 din film 'what the fuck are they doing?'. Si nu e clar. Din punctul asta de vedere si altele Major Dundee e destul de similar cu Mutiny on the Bounty facut cu 3 ani mai devreme si tot cu Richard Harris in calitate de rebel, si filmul ala era si mult mai lung si cumva si mult mai bun si si mult mai cu Marlon Brando. In calitatea lui de epic Major Dundee isi rezerva indeajuns de mult timp cat sa nu-ti arate mai nimic de foarte mare substanta dincolo de problemele cotidianului echipajului format ad-hoc. Adica o ard foarte mult destul de aiurea, asa cum fac epic-urile care vor sa-ti transmita cum trece foarte mult timp si cum lucrurile se intampla distantate in timp si efectul timpului asupra personajelor... in timp. Mutiny on the Bounty e cumva sef la asta pentru ca acolo intr-adevar de la inceput si pana la sfarsit ai senzatia ca ai trecut prin trei vieti. Asadar Major Dundee e cumva ok totusi, Heston seamana cu Schwarzenegger in multe cadre da' joaca bine, Harris si el joaca bine de rupe si in consecinta temele clasice westernului devin vag subsidiare duelului dintre cei doi. 

Ce e totusi destul de tare la ce face Peckinpah cu western-urile e ca le aduce un soi de realism si un soi de mizerie care pana atunci erau destul de nemaivazute. Western-urile ca gen intotdeauna au tins sa fie mai degraba spre glossy in functia lor de glorificarea mythosului american - Shane ar fi exemplu perfect de chestia asta. Chiar si filmele care puneau la indoiala status quo-u istoriei pe care si-o tot respun americanii tot aratau destul de glossy (gen John Ford etc). Asa ca ce se intampla in western-urile lu Peckinpah e ca parca s-a napastuit neorealismul peste vestu american. Motivu pentru care Wild Bunch si Pat Garrett & Billy the Kid raman ca doua dintre cele mai mari filme western e ca acolo Peckinpah face chestia cu gritty realism doar ca pluseaza cu niste secvente fantasmagorice inspre un magic realism european imprumutat de cowboy si sustinut de muzici excelente. Wild Bunch din punctu asta de vedere isi pastreaza masura, insa in Pat Garrett e tot un videoclip poezie cu cowboy si un Bob Dylan care se plimba complet pierdut si random prin film.