Turin Horse si stindardul arthouse-ului

Disclaimer: este un film alb-negru de doua ore jumate in care nu se vorbeste si e cu Nietzsche si arthouse. Mi-am permis sa scriu proportional.


In primul si in primul rand cred ca e bine pentru societatea in care traim azi ca cineva isi permite sa faca ceva atat de absurd incat sa inceapa un film cu o poveste spusa cu gravitas despre ultimele momente din sanatatea mintala a lui Nietzsche, ceva care, venit din gura regizorului insusi, suna ca profetia despre sfarsitul lumii. Povestea cu sfarsitul lui Nietzsche e ca, la un moment dat, mergand pe o strada in Torino, a vazut un birjar batandu-si calul cu salbaticie. Calul nu voia sa se miste, birjarul era suparat si tot dadea, asa ca Nietzsche fuge inspre cal, il opreste pe birjar, incepe sa planga si imbratiseaza calul. Dupa care isi pierde mintile complet si pentru ultimii 10 ani din viata lui e o leguma complet, pana cand moare de un atac cerebral. Filmul are 2 ore jumate, e alb negru, se schimba vreo 3 cuvinte in el si-un monolog faux-nietzschean si este, in principiu, despre cum bate vantul. Dar toata partea aia cu Nietzsche de la inceput e destul de esentiala pentru cum bate vantul, bate vantu Nietzschean. Sau Nietzscheește. Ar trebui de asemenea mentionat ca, pe pagina cu biografia lui Bela Tarr de pe IMDB scrie ca "He originally wanted to be a philosopher and considered film making to be a hobby." Deci da.

Nietzsche si-a petrecut majoritatea timpului incercand sa explice intr-un mod cat mai academic filozofic posibil, el fiind impotriva a ceea ce inseamna "academia", cum toti filozofii astia care au venit inaintea lui sunt niste prosti, si ca the quest for truth e o basina. Mai exact, el spune ca sa gasesti un adevar prin intermediul limbajului e ca si cum ai ascunde adevaru dupa un tufis si dupa aia te-ai uita dupa tufis si hopa, ai gasit adevarul. Mai problematic e ca pe masura ce trece timpul, pare sa aiba din ce in ce mai multa dreptate. Desi la inceput Nietzsche nu era recunoscut nici macar ca un filozof, pentru ca nu avea propriul sistem. Sa ai sistem, gen, ca filozof, inseamna sa poti ori sa reunesti suma parerilor tale despre lucruri intr-un soi de viziune unitara, ori sa propui un sistem integru pentru interpretarea diverselor fenomene metafizice. Astea doua lucruri ar putea potential sa fie de fapt unul singur, dar nu sunt sigur. Oricum, ideea e ca Nietzsche nu avea sistem, si nu avea sistem pentru ca sistemul lui consta destul de mult in a constata cat de degeaba e majoritatea filozofiei care-l precede. De asemenea, el nu scria intr-un mod academic, folosea metafore pe langa silogisme, si in principiu scria intr-un fel cam la modul: asta e parerea mea si-mi bag pula-n voi - the protoblogger.

Dar problema principala a lui Nietzsche cu contemporaneitatea lui si filozofia care-l precedea era asta: umanitatea a uitat ca limbajul e doar o aproximare metaforica si inventata a experientei si dupa aia cu limbajul asta si-a construit imperii numite "cunostinte" si dupa aia s-a considerat destept, in genul ascuns adevarul in tufis. Asta este partea numarul 1. Consecinta este ca umanitatea s-a considerat atat de desteapta incat a uitat de faptul ca exista intuitie. Asta este ceva foarte grav pentru Nietzsche, pentru ca intuitia e toata chestia aia pe care umanitatea e incapabila s-o puna in limbaj, si a uita de incapabilitatea asta fundamentala doar ca sa te simti foarte destept si sa-ti ignori intuitia este, aparent, ceva foarte foarte rau. In fine, e greu de explicat toata chestia asta mai ales in romana, da' ideea e ca pentru Nietzsche animalele erau un soi de forma extrema a acestei intuitii, sau manifestarea extrema a ceea ce el numeste "the intuitive man". Asta in sensul in care animalele sunt all feeling, no reason. El si-a petrecut majoritatea filozofiei ducand chestia asta din ce in ce mai in extrem pana cand, iata, cade si imbratiseaza calu, si isi pierde si el complet mintile. "The Turin Horse" vine de la faptul ca, aparent, cand Bela Tarr a auzit povestea asta cu Nietzsche a intrebat la sfarsit: "But what happened to the horse?"

Asa ca este un film cu un cal extrem de Nietzschean, ar fi foarte greu de cuantificat cat exact de Nietzschean este, dar in orice caz, pare aproape mai Nietzschean decat Nietzsche. Bela Tarr, filozof de preferinta, pare ca si-a facut ultimul film intr-un fel foarte filozofic, filozofic ca toti mortii.

Filmul arata timp de 6 zile cum un birjar la foarte senectute cu semipareza pe juma de corp traieste cu fii-sa care pare ori proasta ori muta, ori in orice caz indeajuns de muta cat sa para proasta, si cum cei doi fac fix aceeasi chestie in fiecare zi, in timp ce vantul bate cu putere in afara cabanutei: ei mananca un cartof, ea il imbraca si-l dezbraca pe el la nevoie, ea se duce si aduce apa, el taie lemne, calul nu mai mananca. Calul nu mai bea apa. Calul se infometeaza. Calul nu mai vrea nici macar sa se miste. Calul a slabit, si pare aproape de moarte. Sunt comfortabil sa spoiluiesc povestea filmului pentru ca banuiesc ca nimeni nu l-ar vedea for the plot. Ce se intampla in imaginile astea e ca Bela Tarr te pune sa stai in muțenie si in timp in casa cu oamenii astia care exista intr-o cu totul alta dimensiune, una filmata in alb-negru si in niste cadre care totusi, atunci cand se misca, arata destul de spectaculos. Filmul incepe, dupa povestea spusa despre Nietzsche pe ecran negru, cu un travelling shot super dinamic de vreo 7 minute in care calul si birjarul sunt filmati intorcandu-se acasa, pus pe cam cea mai dramatica Nietzsche death tragedy symphonic music imaginabila.

 Normal ca filmul mai stagneaza. Cam toate momentele in care camera se misca prin spatiu sunt mega fascinante, da' mai adesea camera mai si sta. Dar uneori sta intr-un mod foarte inteligent. Cum, de exemplu, la un moment dat fiica incearca sa-i dea de mancare calului, e filmat din interiorul hambarului, calul nu vrea sa manance, fiica pleaca, inchide usa, si ramai in hambar cu calul in intuneric cu doar cateva raze de lumina, cam inca vreun minut.

Filmul este extrem, da' tocmai pentru ca e atat de extrem e cumva greu sa-l critici. Ce poti sa spui despre el? Ca e lung? Ca e plicticos? Una din mizele filmului e ca exista la un moment dat un mod mult mai diferit in care umanitatea simtea timpul si il indura, sau macar ca exista mai multe moduri de a experimenta timpul. Deci da, o sa fie plictisitor. Ca sa-l critici trebuie cumva sa zici ca asta e o miza proasta. Si n-are cum sa fie o miza proasta, atata timp cat in mod evident i-a iesit, si multi oameni au simtit filmul asta. De-aia, pentru cat de lung si extrem si profund filozofic e filmul asta, faptul ca pana la urma functioneaza prin virtutea unor imagini extrem de bune nu face decat sa arate paleta larga de chestii pe care poate sa le faca cinema-ul. In sensul asta e un soi de stindard al arthouse-ului, pentru ca arata ca daca se poate face ceva atat de extrem, daca se poate duce atat de adanc intr-o asemenea masura doar din imagini, inseamna ca cinema-ul poate face multe. Iar asta este foarte, foarte bine.

Horse

Wes Anderson in extrem, Paradjanov si Tati

Wow. M-am dus la film cu sperante destul de mici. Trailerul mi se parea ca arata ca si cum Wes Anderson s-a dus intr-o directie autoparodianta si ca cumva s-a excedat. Dar filmul e mult mai ok si friendly si cald si nu atat de scos-ochii degeaba cum arata concentrat tot intr-o picatura stoarsa in trailerul ala.

Filmul face ceva foarte interesant si cu 4:3-ul ala potential hipsteristic. In ciuda caracterului hipsteristic de care poate fi suspectat utilizarea formatului astuia in ziua de azi, Wes Anderson pare a avea niste repere mult mai eminamente cinematografice decat Instragram. Estetica asta a lui dusa in extrem dar in acelasi timp tinuta intr-o disciplina care nu e doar auto-indulgenta... respira. Imaginile sunt in continuare pur si simplu foarte frumoase, Wes Anderson le gaseste in continuare, si daca le gaseste, atunci, cum ar veni, le gaseste. Sunt putine lucruri care i se pot reprosa filmului astuia atata timp cat scopul principal pe care si-l propune, sa stabileasca o cadenta in primul si in primul rand vizuala, ii iese destul de elegant. Toata chestia cu 4:3-ul e de fapt introdusa foarte frumos si gentil, povestea filmului e introdusa frame-within-frame, cineva povesteste despre cineva care povesteste, iar fiecare plan temporal are aspect ratio-ul lui, chestie care nu e imediat sesizabila, mai ales la inceput cand tot trece dintr-unul in altul. Asa ca filmul incepe un soi de 16:10 dubios, trece in 16:9 familiar si povestea cu Ralph Fiennes, care ocupa majoritatea filmului si se intampla in 1938, se intampla in 4:3. Iar acest 4:3 Wes Anderson si-l revendica intr-un mod destul de foarte excelent as zice, estetica asta a lui de geografii compulsive se cam foarte preteaza pe formatul patrat. Si atunci cand o aplica cu constiinciozitate si in momentele in care i se aliniaza toate stelele, filmul capata rezonante majore de filmele lui Paradjanov in atentia la geografii colorate 4:3 si cu un slapstick foarte in zona Jacques Tati, in special Les Vacances de Monsieur Hulot. Iar aceste rezonante pesemne ca sunt un compliment destul de masiv pentru film.

Asa ca na, nu stiu, mie mi se pare ca ii foarte iese, e in continuare destul de distractiv, pare in continuare destul de genuine si are plusul absolut gigantic de Ralph Fiennes. Nu chiar tot filmul e o reverie curcubeica a simturilor in care nimic altceva numai conteaza. In momentele in care pare ca se clatina insa, Ralph Fiennes tine tot filmul pe umeri destul de grav. I guess he can just really really fucking act. Energia filmului vine in principal de la el, care pare a fi un personaj bagat complet in priza intr-o lume intotdeauna patrata. Filmul are 20 de nume de actori mari da' de fapt majoritatea filmului sunt doar Ralph Fiennes si Lobby Boy. Ceilalti nu apar cine stie ce, Bill Murray apare vreun minut, da' chiar si cand apar fetze cunoscute, tot pare destul de ok pentru ca, din nou, dusa estetica asta in extrem asumat, toate chestiile astea par sa fie in primul si in primul rand in serviciul imaginii care primeaza aici poate mult mai clar decat in oricare dintre filmele lui precedente. Si chiar si in conditiile astea, reuseste sa spuna o poveste careia ii permite un oaresicare suflet, dincolo de geografii. Deci da, eram gata sa ma supar pe filmul asta, da' m-am cam bucurat.