Wednesday, March 29, 2017

Silence



Estetic singura promisiune pe care o oferea Silence din trailer era fatza lu Adam Driver care era indeajuns de sculptata cat sa te transporte un pic in 1640. Surpriza, Adam Driver apare vreo 10 minute din cele 161 pe care si le rezerva Scorsese sa epateze cu etosu lui cretin. In rest e Spiderman. Spiderman care incearca sa planteze cuvantu domnului pe insulele japoneze si tot nu reuseste. Mi-e din ce in ce mai scarba de retardarea asta cu actori faimosi plasati random in filme din rezonuri de marketing. Ce cacat de treaba are fatza lu Spiderman cu martirizari cretine? Cum ar trebui sa-l iau eu in serios pe acest tanar hipster care ar trebui sa fie consumat de preocuparea lui pentru directia spirituala a japonezilor medievali? Am inteles ca initial in locul lui trebuia sa fie Gael Garcia Bernal, macar ala n-are o fatza vanduta cu totu.

Dincolo de problema asta care te loveste la fiecare cadru, filmu asta e o compromitere penibila a lu Scorsese ca om. El care s-a tot luptat cineastic de-a lungu vietii cu variate valente cretine care-l unduie. Incepand cu Small Streets, care e singurul valabil pe tema asta, unde justifica fapul ca e greu sa fii cretin in urbanizarea asta de azi, ca poti sa te rogi tu cat vrei da' atata timp cat capitalismu te impinge sa vinzi femei e greu sa fii un bun cretin. Dupa aia si-a bifat Iisusu si alte prostii ca spre sfarsitul vietii sa faca acest opus atotimportant despre cum chiar daca iti renegi cretinitatea, de fapt poti totusi sa ramai un bun cretin si sa crezi in Tati. Filmu asta chiar e facut cu sinceritate pentru populatia cretina ingurgitoare de mituri cu pseudo-martiri si probleme. Motiv pentru care s-a si proiectat prima oara la Vatican si s-a dus Scorsese sa-l arate la toti preotii sa arate ce evlavie mare are el.

Doar ca daca nu esti strapuns tot de fiorul Tati, filmu asta e despre niste amarati schizofrenici care tot incearca sa se lupte pentru dreptu lor la libera adunare. Tocmai pentru ca e facut cu atata simtire si onestitate, sa vezi filmul asta din afara nu face decat sa-ti accentueze anxietatea vizavi de calibru de imbecilitate de care esti inconjurat. In loc sa simt cum creste miru-n mine m-am gasit de partea japonezilor care ofereau niste argumente de bun simt vizavi de ce nu vor cretinatatea asta la ei pe tarla. Ca nu. Ca e periculos, ca sunteti prea prosti. In mod normal sunt la un nivel decent de toleranta vizavi de obiceiurile spirituale ale oricui. Da' tonu filmului astuia si lungimile lui sunt practic facute sa te scoata din mintile necretine. Cum sa poti sa vorbesti cu cineva care crede in mod real, si-s concursuri de care crede mai tare, ca exista un big Tati caruia tot trebuie sa-i ceara scuze. Este in top 3 cele mai aneantizante lucruri posibile la nivel de ce posibila valoare ar putea sa aiba viata umana. Si daca tu iti virezi viata dupa ce spune Tati, e cel mai neinteresant lucru posibil pentru mine. Ai putea la fel de bine sa fii un caine. Si esti de fapt, o oaie, asa cum spune Tati. Si daca tu te consideri o oaie si te comporti ca atare, de ce ar trebui sa-ti dau eu prerogative de om? Fii oaie. E ok. Unii oameni vor pur si simplu sa fie oi. Oamenii astia nici nu exista. Bine ca sunt 7.5 miliarde de oameni in lume acum. Sa mai creasca turma.

Cum ar trebui sa existi pe planeta asta inconjurat de oamenii astia care traiesc in mod evident pe o cu totul alta planeta? Sansele oricum de dialog real mi se par neinteresante si daca ar exista.

Ei bine, filmul asta e despre cum oaia Scorsese isi face datoria fata de Tati si arata ca e o oaie cuminte de fapt. Asta nu ar fi in sine descalificant pentru ca au mai existat manifestari artistice manate de Tati care au ramas valide. Cum ar fi Renasterea. Din pacate distanta calitativa dintre Renastere si ce caca Scorsese aici pe anusul lui cretin e mare. E penibil si confuz, lung si degeaba. Dar pesemne ca voia sa-si incheie viata pe o nota cretina.

Thursday, February 16, 2017

Moonlight



Facut in trei capitole de viata, povestea unui baiat negru prin copilarie / adolescenta / maturitate si tribulatiile vietii in contextul unei mame crack cocained si o sexualitate inoportuna pentru cartier.

Intai aspectele socio-politice. Am aflat de curand acest termen devenit aparent barometru al opresiunii individuale, si anume intersectionality. Intersectionality inseamna in cate sectiuni de discriminare te regasesti. Esti doar femeie? Sau esti femeie lesbiana negresa saraca Hutu nu Tutsi? Din punct de vedere intersectional filmul asta loveste cam trei clopoti, personajul e negru, homosexual, dar atat de in dulap incat e gangster, cazut deci prada patriarhiei heteronormative de cartier. 3/3 la intersectionalitate. In momentul de fatza facutul unui film decent cu punctaj mare pe scara intersectionalitatii de obicei rezulta mai mult sau mai putin in punctaj mare pe scara premiilor si atentiilor primite. Asta din punct de vedere al activismului social prin cinema e o miscare ok, sa zicem. Din punct de vedere al puristilor cinematici intersectionalitatea pizdii e nula si conteaza doar produsul filmic prin suma caracteristicilor lui. Motiv si pentru care cu cat un film primeste mai multe atentii pe rezonuri de intersectionalitate mai mult decat orice altceva, cu cat mai vocal devine publicul purist in a se caca pe produsul respectiv.

Moonlight se afla undeva la mijloc in problema asta. Eu simpatizez si cu activismu si cu purismu, in sensul in care intr-o lume ideala pentru mine un activism ar fi maxim prin purism maxim, pentru ca daca nu greseste estetic atunci devine implacabil si-l inghiti pur si simplu, fara sa ai timp sa-l pui la indoiala, ci ca un soi de reactie umana normala. Respectiv, daca filmul de fatza ar fi fost perfect estetic atunci ai fi ajuns sa empatizezi profund cu povestea baiatului astuia vai de capu lui fara sa te intrebi sau sa te simti ridicol despre de ce ma identific cu un negru homosexual din cartier care-i trist. Cu cat purismu estetic e mai diluat, cu atat mana care conduce e mai moale, cu atat iti da mai multe sanse sa iesi din relatia de 1 la 1 si s-o contextualizezi si s-o judeci. Procesul empiric e rupt si situatia devine subit ridicola. Undeva prin aceeasi zona de empirizat minoritati, Toto si surorile lui al lui Nanau reuseste sa-ti vanda eficient viata de tigan mic prin faptul ca estetica e atat de ermetica. Ca simtirea aia care conduce filmu nu respira si te duce de la inceput pana la sfarsit fara momente de ragaz.

Moonlight, insa, respira, ceea ce e o problema proportionala cu gradu de intersectionalitate. Si aici cu cat esti mai activist, cu atat esti mai iertator vizavi de respiratu asta, si cu cat esti mai purist, cu atat o sa respingi mai tare ca cineva ar conspira sa te faca sa simti asa o empatie dubioasa. La modul general, empatia mi se pare o forta si o unealta destul de iluminanta vizavi de natura umana, proprie si altminteri, drept pentru care eu intotdeauna tin cu filmele astea sa le iasa, si ma simt mai degraba dezamagit sa constat cand respira. Mai cu seama ca aici nu-s empatii care tin exclusiv de sexualitate, asta e o platforma de lansat sentiment maxim de ostracizare, ceva ce in mod cert tine de experienta umana generala. Baiatu asta aici e homosexual prin faptul ca undeva pe la mijlocul filmului pupa alt baiat si aia e. Sexualitatea pune masa pentru a servi probleme mai fundamentale de identitati, si identitati are toata lumea.

Problema e ca cu cat respira filmul mai mult, cu cat iti da mai multi timpi morti, cu atat esti mai putin ingaduitor vizavi de metonimia asta a alienarii. Pentru ca daca e executat gresit atunci iesi din poezie si subit te gasesti pus fatza in fatza cu niste cadre de gangster negru cu dinti de aur clipind ridicol romantic la negru bucatar in restaurant. In conditiile in care mai tot capitolul asta al treilea vrea sa fie rupt din In The Mood for Love al lui WKW. Si daca vrei sa faci direct WKW la scara doar ca cu doi negri tristi, si n-o faci perfect, atunci ouch. Atunci fasaie. Si ca sa nu dai cu el de pamant de aici, trebuie sa fii foarte tolerant vizavi de film in conditiile in care estetica asta extrema incearca sa-ti vanda o sensibilitate la fel de extrema. Asta e partea in care activismul calca purismul pe bataturi.

Filmul o mai comite si pe parcurs, da' nicaieri mai grav decat la sfarsit, unde intr-adevar, problemele sunt oarecum minore, sa zicem, da' in conditii de tensiune si stres maxim crapaturile minore cam au potentialul sa darame toata cladirea. In segmentul de mijloc cu adolescenta sunt niste lungimi si repetitii care pierd iarasi un pic din tempo, chestie care mai epuizeaza din benevolenta pe care s-ar baza niste erori in copiat WKW. Prima treime, insa, filmata intr-un anamorphic curajos care distorsioneaza masiv tot in jurul subiectului focusat, iese destul de excelent. E o combinatie de actor mic bun cu niste imagini in unghiuri si miscari rupte din copilaria Tree of Life, peste care pus obiectivul asta maxim distorsionant, iese ceva asumat maxim estetic cu succes.

Overall, filmu are niste momente de sclipire, in combinatie cu o muzica foarte buna, dar momentele astea bune in a doua jumatate devin destul de rasfirate, indeajuns de incat sa nu formeze neaparat o imagine de ansamblu sclipitoare. Daca filmul asta ar fi fost european si cu negri din Franta, ar fi fost un film european usor peste standard, in mare datorita calitatii imaginii. Dar americanilor le place mult sa se autofelicite cand sunt progresivi, asa ca toata presa de peste ocean a luat filmul asta ca a doua venire a lui Iisus negru. Meh. Filmul asta ar fi fost destul de maxim daca era facut cu o mana si viziune feroce, a la Hunger-u lui Steve McQueen care nu respira nici o secunda. Aici mana cam tremura, lungimile sunt incerte, asa ca daca nici regizorul nu e teribil de convins, io cum sa fiu?




Saturday, February 11, 2017

Chi-Raq



Spike Lee incearca sa bage o fisa de Baz Luhrmann si sa faca Lysistrata cu negri gang-bangeri. Lysistrata e o piesa greaca Aristophanes 411 BC in care Lysistrata e o femeie care organizeaza o greva vaginala generala in semn de protest fata de razboielile perceput absurde ale barbatilor lor.

Se cheama Chi-Raq pentru ca e despre Chicago unde, asa cum ne informa si Kanye prin 2011, in perioada 2001-2015 au murit mai multi americani impuscati in Chicago (~8000) decat in Afghanistan + Iraq combinate (~7000). Da' pesemne ca nu-i pasa nimanui ca statistic negrii nu-s americani si majoritatea care mor sunt negri, asa cum Kanye ne informa in alta melodie, intitulata Black on Black Murder.

Baz Luhrmann a reusit atat de bine sa transpuna radical modern Romeo + Juliet incat mi-a lasat o curiozitate pentru orice soi de tentativa de genul asta, chiar si venind din partea lui Spike Lee. Si chiar si cu insuportabilu Samuel L. Jackson.

Filmu incepe in mod complet retard cu o melodie care canta despre Chi-Raq in timp ce pe ecran se afiseaza versurile, timp de 4 minute. Asta e pur si simplu destul de complet nescuzabil si pesemne ca intra sub incidenta a ceea ce Spike Lee considera potrivit sa-si aroge drept drepturi de auteur. O sa va fac youtube lyric video de 4 minute pentru ca sunt negru transcendent. Apoi apare SLJackson in rol de narator, incercand sa-si depaseasca propria caricatura. Greu.


Pentru ca filmul se plaseaza in mijlocul unui razboi intre doua gasti de culori diferite, portocaliu si mov, coloristica se pastreaza in ton si face totu sa para cam rupt din LaChapelle, care nu-mi place in mod deosebit da' macar e interesant.


Dincolo de coloristica filmul e narativ inconsistent ca dracu, trecand dintr-o oaresicare verva muzicala in scene de 13 minute cu discursuri black lives matter care m-au impins, la propriu, sa researchuiesc pe telefon detalii despre home euthanasia. Ca incepusem sa ma gandesc la altceva.

Filmul ar fi putut sa fie ceva interesant daca Spike Lee n-ar fi fost atat de confuz-retard despre cum sa-si amestece continuturile si referintele intre ele. Filmu e ba comedie ba muzical ba black power ba caricatura. Ceea ce poate n-ar fi fost o problema atat de mare in sine daca schimbarile astea constante de macaz s-ar fi facut cu un oaresicare self-awareness in loc de vreun soi de imaginata subtilitate prin care reuseste sa-ti vanda faptu ca vietile de negri conteaza. Faptul ca e atat de non-apologetic retard prin locuri ma face sa suspectez ca Spike Lee nu are nici o pretentie de a-si livra continutul dincolo de publicii lui de negri ne-educati care ar putea poate sa gaseasca lectii de viata anti-gangbanging din experienta asta. Luat asa, ca bucata de propaganda anti-gangbangista pentru oameni blocati in cartiere de cacat se prea poate sa functioneze. Asa ca filmu asta e intr-un fel ca pentru copii, doar ca nu copii, ci negri saraci si violenti. Sa-l analizezi ca altceva presupun ca e destul de redundant, ca din punct de vedere al calitatii cinematografice e destul de gaunos si ineficient, dar in niste feluri in care presupun ca publicul lui tinta n-ar observa deloc.

Pe de alta parte aici intervine indeciziozitatea lu Spike Lee si retardarea sus numita, pentru ca nu pare sa-si asume niciuna din pozitii pana la capat, ceea ce-i viciaza pana la urma livrarea la orice tip de public. Pentru ca e atat de caricatural s-ar putea sa nu prinda la gangbangist ca pare ca se face misto, pe de alta parte cand nu se face misto isi umple gura toata de retorica propagandistica. Lucrurile astea doua manuite non-abil se anuleaza reciproc. Si impresia mea la final e ca s-a cam anulat singur. Nu mi-a satisfacut nici gangbangistu nici ala care cauta Luhrmann Romeo + Juliet. Singuru lucru oarecum potent in filmu asta ramane coloristica.
















Wednesday, December 14, 2016

au

Aferim este primul film "istoric" romanesc care are pretentia sa fie facut cu vreun soi de cap versus mizeriile mihai viteazuistice care au existat pana acum. Geopolitic vorbind momentu sa faci un film cu tzigani persecutati n-avea cum sa fie mai bun, ca dovada premiu la Berlin nu pentru c-ar fi fost cine stie ce mare opus regizoral, ci pentru ca bate vantu de recunoscut tristetile minoritatilor si filmu s-a suit pe curent. Vizavi de vantu asta, nu e ceva rau in sine ce vrea el, cat modu in care bate s-a dovedit a fi adesea isteric-confuz. Si odata cu vantu asta s-ar putea sa se identifice niste limite ale umanitatii in formele ei actuale - respectiv toata aceasta evolutie intelectualo-civilizata sa se loveasca de bariera faptului ca majoritatea in majoritatea ei, se uita la toate lucrurile astea cu minoritati, si, presati de circumstante socio-economice urgente, sa emane un mic "da' mai da-i in mortii lor de tigani". Si dupa aia il alegem pe Trump. Avand in vedere ca societatea romaneasca nici nu identifica atitudinea ei vizavi de tigani ca rasism, ci pur si simplu normalitate, filmul isi asuma un ton in concordanta. Respectiv nici nu atenteaza la vreun soi de iz moralizator vizavi de lucrurile tehnic evident imorale care se intampla acolo, ci pur si simplu isi rezuma rolul de a le ilustra intr-o combinatie de No Country for Old Men si Django Chained si Hateful 8 in alb negru. Dar cumva de la decizia asta reiese si faptul ca valoarea lui Aferim e mai degraba in zona de document istoric ok, de ilustratie ok, de retinut, a cum se intamplau niste lucruri in Romania 1835, decat ca valoare cinematografica in sine. Distanta asta de rol ilustrativ poate fi, sigur, interpretata ca un soi de maturitate regizorala maxima, dar in principiu doar daca te simti foarte academic binevoitor. Altminteri neimplicarea asta destul de totala pur si simplu iti da o experienta turistica vizavi de perindat coclauri cu tigani 1835. Dar revenind la ce-am scris la inceput, e adevarat ca experienta turistica de sclavi tigani e cam tot ce poti sa oferi romanului fara sa para moralizator. Doar ca justificarea asta devine maxim ofertanta intr-un regim academic, pentru ca poti s-o invarti in cerc la nesfarsit, ceea ce din simplu volum incepe sa-i dea o importanta gonflata filmului. Fara elementul de masturbare intelectuala maxima, ca impact ea ramane o excursie interesanta, da' nu mult mai mult de atat.

Into the Inferno e un soi de hai sa vedem ce mai face Herzog. Filmul este teoretic despre vulcani, dar cumva acum in al 12-lea ceas al operei lu Herzog, nu-i mai pasa teribil de mult de altceva decat sa-ti arate exact cum se uita el la niste lucruri, oricare ar fi ele. Ceea ce a facut intotdeauna oricum, dar inainte parea sa fie un pic mai strict in a-si formula obsesia, intr-o maniera in care parea oarecum mai accesibil de impartasit. Din pricina relaxarii asteia a mestesugului, formularile lui capata acum un caracter mai degraba exhibitionist decat ospitalier. Astea sunt mai degraba niste note de subsol care mi se par mie interesante vizavi de evolutia lui, altminteri filmul e destul de perfect savurabil in forma lui de plimbat cu Herzog pe la vulcani. Doar ca in niste momente chiar pare ca filmul isi pierde un pic focusu si petrece mult timp prin Etiopia cautand fosile (ceea ce are oarecum periferic legatura cu vulcani) si apoi prin Coreea de Nord unde filmeaza serbari de copii. Cred ca un film Herzog cu Coreea de Nord ar fi minunat, si e aproape amuzant cat de greu se rupe filmul din peisajele alea dictatoriale ca sa se intoarca la vulcani, dar a, da, filmu asta e despre vulcani. Am uitat. Cam asa se intampla filmul asta: vulcani vulcani vulcani, ah da' ia uite ce chestie interesanta si dubioasa, ah da, vulcani vulcani si tot asa. Ceea ce-l face destul de simpatic.

Saturday, November 19, 2016

The Handmaiden

Park Chan Wook face un soi de fantezia la castel varianta 1930 Japanese da' de fapt un soi de basm rupt din fanteziilee sexuale japoneze medievale pe care protagonista trebuie sa le citeasca in fata unor mosi libidinosi care au facut din chestia asta o chestiune de cultura si nobilitate. Cu cat mai multe povesti porno aveai cu atat erai mai carturar dedicat literaturii patriei si un soi de patron si filantrop. Cu un plot de o complexitate twististica deja caracteristica pentru new korean thriller scheisse si cum Park Chan Wook a cam lansat toata chestia cu Oldboy, e placut sa-l vezi pe maestru la munca. Cu timpul se adauga un soi de eleganta la twist-uri. Nu mai e o chestiune de vai ia te uita ce informatie intorsatoare iti dau, cat stii c-o s-o ti-o intorc cumva da' ia uite ce elegant ti-o dau. Si atunci esti gen da, Park Chan Wook. Da-mi-o elegant. Mersi. Si atunci turns out ca daca esti un pic elegant poti sa faci frumos poveste cu lesbiene la castel. Blue is the Warmest Color e un exemplu foarte bun de cum arata cand in loc sa faci elegant o poveste cu lesbiene, o faci sinistru-confuz. Da' aici e cu respect de basm medieval frumos da' porno ca dracu. Presupun ca nu degeaba au japonezii cumva cel mai advanced porn fetish market in sensul de dezvoltat. Asa e cand faci asta de 400 de ani. Si dupa ce cumva de 300 de ani ajunsesei deja la caracatite in pizda. Asa ca daca reusesti sa arunci niste atmosfera de deep ancient porn, in niste imagini frumoase la castel si padure, toata lumea e fericita.


Monday, October 24, 2016

cannes la bucuresti

Loving - Jeff Nichols' new film gives him the opportunity to capitalize on his most beautiful trait in his handling of stories: the modest, borderline humble way of portraying his protagonists. Here is a director that could be a case study of the polar opposite of directing with condescension. In all of his films so far, Nichols has shown a consistent delicacy that betrays true respect for the characters he puts on screen.

Loving is the story of the inter-racial couple that borderline unwittingly removed some archaic slave laws that remained in place in the US until 1968 from sheer inertia, as white men were not allowed to marry black women. Their case was taken over by various civil rights organisations until it reached the Supreme Court, where it ultimately removed one of the last concrete elements of racism in American law.

The film begins with the couple's otherwise completely normal development up until the sheriff shows up on their doorstep to take them to jail for being caught in the same bed. But where you would normally expect a moment of self-righteous anger from the protagonists, a moment of sanctimonious beating of chests, Nichols shows none. His characters are some modest god-fearing deep Americans, ready to bow down their heads and apologize to whatever authority imputes them with impunity.

This is where Nichols shines, as the cry for justice is completely muffled throughout the whole film, to the point in which the maximal form of protest that the husband offers, at the eleventh hour, is a simple "You tell the judge I love my wife." They truly are simple people, and Nichols, here with more delicacy than ever, sides with their silence and authenticity against what seems like a distantly controlling, monstrous social apparatus. But silence is power when it comes to cinema, and Nichols manages to walk a very fine line of repression that ultimately packs more of a long-term punch than any hysterics.

L'eau froide - One of Assayas's earlier films that was meant to be a 52 minute TV movie that was ultimately turned into a feature as well. Unfortunately the fact that the film was initially planned to be considerably shorter shows, as at some point there is a 20 minute party scene in an abandoned house that does not do much to further much of anything. But as is the case with these over-extensions, the argument of further "immersion" can always be summoned. Otherwise this is a fairly classical tale of misunderstood boy meets misunderstood girl as they plan to elope and create their own universes. An illustration of some intensity capped with some bittersweetness.

Personal Shopper - Assayas's last film showcasing a very serious Kirsten Stewart facing her past ghosts quite literally. Beyond the elegant manner in which Assayas always carries his films, Personal Shopper manages to keep the spectator fairly on one's toes as it is never quite apparent where the film is going. The suspense, however, is never quite capitalized upon, as at some point the film devolves into a 15 minute loop of texting shenanigans that ultimately manage to deflate the situations due to its being pushed so far. A mysterious texter keeps texting Kirsten Stewart, jolly good, but when the mystery seems to artificially extend into forever, the film feels like it stops evolving. The whole situation is resolved in a fairly brutal bait and switch that does a good job at illuminating nothing and keeping the protagonist fairly opaque.

Sweet Dreams (Marco Bellochio) - A film made with an 80 year old man's sensibility for time and trauma. About a boy that never quite snaps out of the trauma caused by his mother committing suicide when he was little. It didn't seem all that bad, but the pacing quite literally put me to sleep.

Ma Loute - Where Bruno Dumont comes together in quite the spectacular fashion, managing to produce a sparkling mix of painting, Tin Tin and Jacques Tati. Featuring the absurd bourgeoisie, the cannibalistic peasants, idiotic police officers and a transgender teen oscillating between the worlds. Dumont's persistence in casting real people with real faces goes a long way here in creating inadvertent paintings one frame after the other. Quite beautiful and quite funny.



Thursday, August 11, 2016

Beyond the Black Rainbow & Jungle Book

Beyond The Black Rainbow (2010) - Film destul de one-of-a-kind facut de un videostore geek in 2010 care incearca sa faca un film 100% din niste imagini neonice pe muzici synth retro 80iste. Povestea e foarte vag prezentata ca un laborator secret ceva in care o fata e inchisa si un individ o testeaza cu lucruri dubioase. Luminile si cadrele cat timp stau in interioare atent controlate sunt destul de excelente, chiar daca pe alocuri prea lungi sau prea absurde. Doar ca vine si momentu in care little pizda scapa, si cand incepe sa iasa in spatii necontrolate si respectiv prin spatele cladirilor, filmul se confuzioneaza complet si da in cele mai non-dramatice wide-uri posibile. Astfel incat iti dezamorseaza mai tot, subit. In plus peste, adauga un episod complet random care transforma filmul in ceva cu valente de slasher in loc de ambiguitati oniric-violente. Toate ca toate, pentru niste suprapuneri fericite de imagini si melodii, si niste suprapuneri la fel de fericite de imagini si imagini, filmul asta ramane o experienta foarte ok de avut. Cel mai interesant lucru la el e ca se ia atat de in serios in niste momente si pare cumva atat de convins de propria importanta incat chiar reuseste sa para important si de-a dreptul clasic in niste momente. Isi permite niste lungimi in niste tranzitii care sunt de obicei rezevate pentru oameni mari, nu filme la debut. Dar cum si le ia bine nu poti decat sa le apreciezi.

The Jungle Book (2016) - De niste mult timp deja filmele de genul asta sunt junkfood-ul meu primar cinefilic. Adica atunci cand e cel mai rau si cel mai grav, cand umanitatea e damnata toata, atunci intra numa bine un blockbuster cat mai retard ca sa-ti confirme toate grijile si gandurile apocaliptice.

Din punctul asta de vedere, pe o scara de Distrugere A Copilariei, Jungle Book 2016 se descurca absolut magnific si ia aproximativ 5 stele din 5. Copilul lasat la lupi are atitudini de copil cacacios american 2010 si vorbeste ca ultimu enervant in timp ce are o tenta maro-universala. Lumina bate in perpetuitate puternic pe el cel decupat din CGI-ul supraexpus retard ca sa se vada filmul normal in 3D. Adica pentru ca majoritatea aparaturii 3D intuneca automat filmele si le fac noapte de cacat, filmul de fatza a prevenit asemenea probleme arzandu-si intr-una imaginea ca sa nu se vada la Botosani noapte. La chestia asta primeste 5 blockbusteri din 5. Mai rar atata dedicatie pentru ban.

Si deci copilul acesta semi-maro enervant urmareste parcursul lui Mowgli doar ca inconjurat de CGI de data asta, si dincolo de un Baloo complet ratat si o Ka degeaba, unde iti distruge totusi cel mai tare copilaria Jungle Book, intr-un mod complet autentic si penetrant, e la momentele dansante. Desi filmul se poarta ca un thriller prost din 2010 si are magia unui hot dog, ei au decis ca trebuie totusi sa adapteze intr-un fel complet insultator melodiile originale si sa le puna in gura unor animale CGI care par de-a dreptu violate de cantec. Poate in cele mai urate cosmaruri cu Jungle Book se putea gasi o asemenea randare violatoare a momentelor muzicale cu ursul si necesitatile lui si maimuta simpatica care vrea si ea foc. Adica personajele astea, altminteri perpetuu suparate si din alt film, se gasesc deodata violate in gura de cuvinte cantate luate cu japca dintr-un loc care pare ca n-are nici o legatura cu ce se intampla aici. Si totul este invelit intr-o animatie si muzica reticenta care pare aproape vinovata ca fura atat de nesimtit din copilariile oamenilor.

Capacul la viol e pus de un "I Wanna Be Like You" interpretat de o maimuta gigantica Christopher Walken as Marlon Brando in Apocalypse Now si Godfather. Maimuta gigantica Christopher Walken e atat de suparat incat pare ca vrea sa-i fure inocenta (prin a il fute in cur) nu focu. Io as zice ca combinatia dintre sentimentele profunde de afectiune pe care majoritatea oamenilor le au fata de Louie-u original cald si uman, sa-l infatisezi asa aici si sa-ti bagi toata pula speriata in copilaria oamenilor e undeva in zona de viol. Asadar Jungle Book-ul nou este inca o confirmare a faptului ca poti sa faci filme atat de proaste cat sa violeze oameni. La copilarie.





Tuesday, June 14, 2016

I Saw The Devil

Din categoria thrillere koreene cu pedigree, I Saw the Devil debuteaza subit si fara prea multe intrebari cu o decapitare standard si facut pachetel pe o koreanca gestanta. Sotul e agent de CIA korean, se supara, il cauta pe criminal, si-l gaseste. Asta se intampla in primele 20 de minute, drept pentru care te intrebi in mod legitim, ok, si acum ce se intampla?

Filmu exceleaza tocmai la capitolul asta de ajuns repede in niste momente cliseice comune pentru spectatorul de rand de thriller korean, doar ca sa le depaseasca si sa mulga ce vine dupa in niste alte feluri mai interesante. In felul asta pasesti in perpetuitate in teritoriu nou in care nu stii ce reguli se aplica, astfel incat un anumit nivel de tensiune e asigurat din start.

Aici macazul se schimba dupa alea 20 de minute cand ti se arata ca de fapt pe sotu victimei il tenteaza mai mult sa-l praduiasca p-asta si sa-l tot prinda si sa-i dea drumul cat sa-l tina intr-un terorism perpetuu. Avand de a face cu un psihopat masochist caruia nu-i pasa teribil de tare daca moare sau nu, sotu incearca sa-l aduca intr-un colaps psihic inainte sa moara. Miza asta a filmului mi se pare destul de excelenta, ideea de a baga frica in psihopat exclusiv ca sa-l omori intr-un moment in care e dezbracat de demnitate. La nivel local si pentru ca societatile asiatice pun mai mult pret pe onoare si pe construit persone din-astea verticale pana la dumnezeu, apoteoza careia fiind tocmai modul cum mori.  Mori cu pantalonii pe tine sau cu ei in vine? Samuraii aveau cultul mortii atat de puternic incat modul in care mureai era cam la fel de important ca modul in care traiai. Si degeaba traiai bine daca mureai prost, si degeaba mureai bine daca traiai prost.

Scopul asta principal al sotului e apoi dublat de costul obtinerii, care e facut intr-un Nietzsche gros de "he who fights with monsters should see to it that he himself does not become a monster - for if you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you". Asa ca filmul exploreaza tema faptului ca atunci cand cineva iti decapiteaza sotia gestanta, ideal ar fi sa-l omori destul de repede si nu sa petreci niste saptamani haituindu-l de distractie, pentru ca intr-adevar iata, ca sa te iei la tranta cu psihopati trebuie intai sa devii si tu un psihopat. Pe de alta parte Nietzsche se intreba si "is it better to out-monster the monster or to be quietly devoured?" Si, iata, astfel, viata devine complicata. Filmul isi pastreaza o ambivalenta utila in prezentarea problemei, fara sa se tranteasca moralizator pe oricare dintre parti, ci facand niste lucruri abil filmice cat sa ilustreze costul distractiei. Si dualitatea asta vine in acelasi registru de inselat clisee comfortabile prin reprezentarea costurilor subsecvente. Cadrul final al filmului vine ca o incununare perfecta a mizei asteia, cand dintr-un cadru din-ala cool in care personajul principal se indeparteaza de la locul faptei in timp ce lucrurile se prabusesc in spatele lui fara sa clipeasca - aici clipeste, iar camera se transforma subit dintr-un steady perfect intr-un handheld de parca abia se mai tinea camera in mana. Deci stilistic se bifeaza tot ce trebuie, mai cu seama ca asiaticii au si o anumita poezie a dezmembrarii, in care sunt perfect capabili sa se bucure estetic de un cadru in care pluteste la treimi un cap taiat prin apa.

Singura problema a filmului e ca tensiunea aia a teritoriului nou e pierduta la un moment dat cand isi aloca prea mult timp sa-si schimbe un macaz pe care si-l anunta cam din timp. Astfel incat ai o oaresicare burta de vreo 20 de minute care n-ar fi fost atat de deranjanta daca filmul nu si-ar fi facut o tema din a exceda familiarul. Dar asa iti da un respiro sa te desumfli, ceea ce e un pic pacat.