Thursday, August 11, 2016

Beyond the Black Rainbow & Jungle Book

Beyond The Black Rainbow (2010) - Film destul de one-of-a-kind facut de un videostore geek in 2010 care incearca sa faca un film 100% din niste imagini neonice pe muzici synth retro 80iste. Povestea e foarte vag prezentata ca un laborator secret ceva in care o fata e inchisa si un individ o testeaza cu lucruri dubioase. Luminile si cadrele cat timp stau in interioare atent controlate sunt destul de excelente, chiar daca pe alocuri prea lungi sau prea absurde. Doar ca vine si momentu in care little pizda scapa, si cand incepe sa iasa in spatii necontrolate si respectiv prin spatele cladirilor, filmul se confuzioneaza complet si da in cele mai non-dramatice wide-uri posibile. Astfel incat iti dezamorseaza mai tot, subit. In plus peste, adauga un episod complet random care transforma filmul in ceva cu valente de slasher in loc de ambiguitati oniric-violente. Toate ca toate, pentru niste suprapuneri fericite de imagini si melodii, si niste suprapuneri la fel de fericite de imagini si imagini, filmul asta ramane o experienta foarte ok de avut. Cel mai interesant lucru la el e ca se ia atat de in serios in niste momente si pare cumva atat de convins de propria importanta incat chiar reuseste sa para important si de-a dreptul clasic in niste momente. Isi permite niste lungimi in niste tranzitii care sunt de obicei rezevate pentru oameni mari, nu filme la debut. Dar cum si le ia bine nu poti decat sa le apreciezi.

The Jungle Book (2016) - De niste mult timp deja filmele de genul asta sunt junkfood-ul meu primar cinefilic. Adica atunci cand e cel mai rau si cel mai grav, cand umanitatea e damnata toata, atunci intra numa bine un blockbuster cat mai retard ca sa-ti confirme toate grijile si gandurile apocaliptice.

Din punctul asta de vedere, pe o scara de Distrugere A Copilariei, Jungle Book 2016 se descurca absolut magnific si ia aproximativ 5 stele din 5. Copilul lasat la lupi are atitudini de copil cacacios american 2010 si vorbeste ca ultimu enervant in timp ce are o tenta maro-universala. Lumina bate in perpetuitate puternic pe el cel decupat din CGI-ul supraexpus retard ca sa se vada filmul normal in 3D. Adica pentru ca majoritatea aparaturii 3D intuneca automat filmele si le fac noapte de cacat, filmul de fatza a prevenit asemenea probleme arzandu-si intr-una imaginea ca sa nu se vada la Botosani noapte. La chestia asta primeste 5 blockbusteri din 5. Mai rar atata dedicatie pentru ban.

Si deci copilul acesta semi-maro enervant urmareste parcursul lui Mowgli doar ca inconjurat de CGI de data asta, si dincolo de un Baloo complet ratat si o Ka degeaba, unde iti distruge totusi cel mai tare copilaria Jungle Book, intr-un mod complet autentic si penetrant, e la momentele dansante. Desi filmul se poarta ca un thriller prost din 2010 si are magia unui hot dog, ei au decis ca trebuie totusi sa adapteze intr-un fel complet insultator melodiile originale si sa le puna in gura unor animale CGI care par de-a dreptu violate de cantec. Poate in cele mai urate cosmaruri cu Jungle Book se putea gasi o asemenea randare violatoare a momentelor muzicale cu ursul si necesitatile lui si maimuta simpatica care vrea si ea foc. Adica personajele astea, altminteri perpetuu suparate si din alt film, se gasesc deodata violate in gura de cuvinte cantate luate cu japca dintr-un loc care pare ca n-are nici o legatura cu ce se intampla aici. Si totul este invelit intr-o animatie si muzica reticenta care pare aproape vinovata ca fura atat de nesimtit din copilariile oamenilor.

Capacul la viol e pus de un "I Wanna Be Like You" interpretat de o maimuta gigantica Christopher Walken as Marlon Brando in Apocalypse Now si Godfather. Maimuta gigantica Christopher Walken e atat de suparat incat pare ca vrea sa-i fure inocenta (prin a il fute in cur) nu focu. Io as zice ca combinatia dintre sentimentele profunde de afectiune pe care majoritatea oamenilor le au fata de Louie-u original cald si uman, sa-l infatisezi asa aici si sa-ti bagi toata pula speriata in copilaria oamenilor e undeva in zona de viol. Asadar Jungle Book-ul nou este inca o confirmare a faptului ca poti sa faci filme atat de proaste cat sa violeze oameni. La copilarie.





Tuesday, June 14, 2016

I Saw The Devil

Din categoria thrillere koreene cu pedigree, I Saw the Devil debuteaza subit si fara prea multe intrebari cu o decapitare standard si facut pachetel pe o koreanca gestanta. Sotul e agent de CIA korean, se supara, il cauta pe criminal, si-l gaseste. Asta se intampla in primele 20 de minute, drept pentru care te intrebi in mod legitim, ok, si acum ce se intampla?

Filmu exceleaza tocmai la capitolul asta de ajuns repede in niste momente cliseice comune pentru spectatorul de rand de thriller korean, doar ca sa le depaseasca si sa mulga ce vine dupa in niste alte feluri mai interesante. In felul asta pasesti in perpetuitate in teritoriu nou in care nu stii ce reguli se aplica, astfel incat un anumit nivel de tensiune e asigurat din start.

Aici macazul se schimba dupa alea 20 de minute cand ti se arata ca de fapt pe sotu victimei il tenteaza mai mult sa-l praduiasca p-asta si sa-l tot prinda si sa-i dea drumul cat sa-l tina intr-un terorism perpetuu. Avand de a face cu un psihopat masochist caruia nu-i pasa teribil de tare daca moare sau nu, sotu incearca sa-l aduca intr-un colaps psihic inainte sa moara. Miza asta a filmului mi se pare destul de excelenta, ideea de a baga frica in psihopat exclusiv ca sa-l omori intr-un moment in care e dezbracat de demnitate. La nivel local si pentru ca societatile asiatice pun mai mult pret pe onoare si pe construit persone din-astea verticale pana la dumnezeu, apoteoza careia fiind tocmai modul cum mori.  Mori cu pantalonii pe tine sau cu ei in vine? Samuraii aveau cultul mortii atat de puternic incat modul in care mureai era cam la fel de important ca modul in care traiai. Si degeaba traiai bine daca mureai prost, si degeaba mureai bine daca traiai prost.

Scopul asta principal al sotului e apoi dublat de costul obtinerii, care e facut intr-un Nietzsche gros de "he who fights with monsters should see to it that he himself does not become a monster - for if you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you". Asa ca filmul exploreaza tema faptului ca atunci cand cineva iti decapiteaza sotia gestanta, ideal ar fi sa-l omori destul de repede si nu sa petreci niste saptamani haituindu-l de distractie, pentru ca intr-adevar iata, ca sa te iei la tranta cu psihopati trebuie intai sa devii si tu un psihopat. Pe de alta parte Nietzsche se intreba si "is it better to out-monster the monster or to be quietly devoured?" Si, iata, astfel, viata devine complicata. Filmul isi pastreaza o ambivalenta utila in prezentarea problemei, fara sa se tranteasca moralizator pe oricare dintre parti, ci facand niste lucruri abil filmice cat sa ilustreze costul distractiei. Si dualitatea asta vine in acelasi registru de inselat clisee comfortabile prin reprezentarea costurilor subsecvente. Cadrul final al filmului vine ca o incununare perfecta a mizei asteia, cand dintr-un cadru din-ala cool in care personajul principal se indeparteaza de la locul faptei in timp ce lucrurile se prabusesc in spatele lui fara sa clipeasca - aici clipeste, iar camera se transforma subit dintr-un steady perfect intr-un handheld de parca abia se mai tinea camera in mana. Deci stilistic se bifeaza tot ce trebuie, mai cu seama ca asiaticii au si o anumita poezie a dezmembrarii, in care sunt perfect capabili sa se bucure estetic de un cadru in care pluteste la treimi un cap taiat prin apa.

Singura problema a filmului e ca tensiunea aia a teritoriului nou e pierduta la un moment dat cand isi aloca prea mult timp sa-si schimbe un macaz pe care si-l anunta cam din timp. Astfel incat ai o oaresicare burta de vreo 20 de minute care n-ar fi fost atat de deranjanta daca filmul nu si-ar fi facut o tema din a exceda familiarul. Dar asa iti da un respiro sa te desumfli, ceea ce e un pic pacat.

Friday, January 29, 2016

Laurence Anyways



Deci Xavier Dolan, acest wunderkind canadian, brav luptator pe fronturile de catharsis pentru oameni cu sexualitati inoportune pentru oamenii din juru lor.

Laurence Anyways te tine 3 ore 10 ani in viata unui individ care dupa 35 de ani de viata in impostura corpului de barbat decide ca nu mai poate si isi pune cercei. Nu este homosexual (desi tehnic este lesbian), nu-i place doar sa se joace de-a rochita, pur si simplu are senzatia ca are sufleti de femeie. De-a dreptu dezgustator.



Xavier Dolan se dovedeste a fi extrem de abil in a ilustra jucaus-elocvent un time-frame atat de considerabil. Filmul te trece prin toate stagiile problematice inerente unei schimbari profunde de identitate, care schimbare este o chestiune care priveste intreaga natura umana dar cumva daca se arunca cercei in ecuatie lucrurile devin deodata foarte dificil de privit. Filmul este dincolo de elegant in abordarea lui aproape celebratorie a procesului altminteri presarat cu probleme dintre cele mai dubioase. Celebratoriu pentru ca lucrurile se trateaza totusi ca un soi de venit acasa dificil al personajului, intamplat perpetuu in contrapunct cu femeia cu care-si imparte viata.  

Problema principala cu care se confrunta intotdeauna filmele astea exploratoare de LGBTQED este, ca peste tot, una de abilitate artistica si una de perspectiva. Dar cumva pentru ca chestia pe care incerci s-o vinzi e din start un ceva cu o tona de prejudecati in spate, orice soi de eroare e taxata la sange din instinctul prejudecantului de a refuta ce i se propune in slujba revenirii la ochelarii de cal. Si atunci multi LGBTQED cu intentii bune, din erori de calibrare, ajung sa contribuie la fetisizarea diferentelor dintre aia si aia si ajung sa adauge la perpetuarea segregarii.

Din fericire Xavier Dolan evita toata problematica facand un film nu din perspectiva iata, LGBTQED ci din perspectiva iata, oameni. Iata, umanitate. E complicat. Perspectiva e una atat de automat imbratisanta incat exista 0 ostracizare in interiorul viziunii filmului, ceea ce ofera la un mod foarte propriu un safe place pentru personajul care se tot zbate. Si atunci in povestea filmului problemele de sexualitati se muta la periferie si in esential ramane lupta unui individ in a deveni ce este. Nu stiu foarte multe alte filme care sa plece din start dintr-un punct atat de imbratisant dincolo de orice dubiu, dar Gregg Araki si al lui Mysterious Skin e cam primu lucru care-mi vine in minte. In niste moduri foarte similare Araki porneste automat imbratisant astfel incat tribulatiile personajului sunt ilustrate ca probleme inerente umanitatii nu probleme de cu cine te futi. Si in definitiv poate asta e punctul maxim pe care-l pot reusi filmele de genul asta in calitate de material artistic si anume o largire eficienta a conceptiei limitat-populiste despre ce inseamna umanitate. Caci umanitatea e larga, si nu poate pretinde nimeni ca-i stie toate valentele. Exista o discutie in film in care i se spune personajului principal in timp ce e concediat din postura de profesor ca potrivit dictionarului american de boli psihologice asta cu trasngenderismu e o boala. Si oare cum poate cineva sa dea un asemenea verdict? Din ce postura iti poti permite sa spui ca chestia aia despre care nu stii si nu intelegi nimic dincolo de o privire clinic-absurda a simptomelor - e o boala? Dar lucrurile astea intra deja intr-o sfera Nietzscheana a fatarniciei chestiei numita "human knowledge" in care umanitatea a invatat cu intelectul sa devina artificial stapana peste niste complexitati ale naturii trantind etichete. Si apoi avem distanta siguranta si superioritate. Deci din fotoliul lui de undeva un american prost a decis ca asta e o boala ca asa i se pare lui cu mintea lui de om insignifiant drept pentru care o multime de alti oameni sufera. 

Dincolo de lucrurile astea care sunt prea tentante sa scrii despre ca sa nu, Xavier Dolan e un regizor extrem de bun undeva la o confluenta foarte fericita de Gregg Araki, Gaspar Noe si Wong Kar Wai. Araki cu caldura, Gaspar Noe in niste puseuri de culori si neoane si cu WKW similar in forta cu care-si imprima o estetica foarte proprie. Respectiv filmul e plin de tot soiul de muzici care trec rapid de la Beethoven la The Cure la Moderat da' totul se intampla atat de ne-apologetic si exuberant incat functioneaza si o inghiti din inertie, caci el se duce. Si se duce des si se tot duce. Si nu-i deloc lucru putin sa poti sa sustii 168 de minute de epopee cu drama de identitate intr-un ritm care tot danseaza bipolar in niste estetici cat se poate de nimerite. Ajuta foarte mult si faptul ca Laurence si a lui partenera in jurul careia tot danseaza toti anii astia sunt jucati la 100% de actori. Le joaca cu toate venele de pe fatza.














In alta ordine de idei filmu asta mi-a reinviat frustrari vizavi de exista oamenilor intr-atat de mici incat sa fie deranjati de cum arata niste alti oameni din jurul lor. Pardon, sa fie insultati. De parca e lumea lu ma-ta sa ai tu opinii interventioniste despre cum ar trebui sau n-ar trebui sa arate ceilalti oameni din jurul tau. Daca n-as suspecta ca e o chestiune care tine mai mult de ignoranta si lipsa de educatie decat de o rautate elementara m-as cam caca in lumea asta. Da' slava domnului ca-s destept. 

Tuesday, January 26, 2016

The Revenant


Birdman, filmul precedent al lu Inarritu a fost o chestie cel putin interesanta care insa intr-un final n-a facut decat sa dovedeasca cat de confuz semidoct e de fapt acest Inarritu. De fapt acest "de fapt" nu se justifica, pentru ca nu a dovedit in nici un moment ca n-ar fi un confuz semidoct. Cumva boala filmelor lui este perfect trasabila prin intreaga lui filmografie si ea se numeste Inarritu. In ciuda numeroaselor situatii in care individul s-a gasit flancat de varii elemente cu potential considerabil, el a demonstrat in mod consistent o inabilitate de a-si jongla jocul pana la sfarsit. Chiar daca pleci la drum cu el cu niste bun simt si incredere, in toate filmele lui ii scapa lucrurile pe jos si ramai uitandu-te la un ceva dezastru de prost, tradat ca ti-ai investit vreun sentiment intr-o constructie in varfu careia iti apare negresit la sfarsit subit capu de prost al lu Inarritu. Astfel incat traseul spectatorului in relatie cu filmele lui se intampla astfel: Hai Inarritu. Hai jongleaza. Hai da-i tu. Hai ca parca jonglezi. Of Inarritu. Of. Iar le-ai scapat. Doamne. Doamne ce prost esti Inarritu.

M-as aventura sa spun ca putini oameni de la Hollywood mai executa astazi atat de consistent semidoctie flatulata. Dar pesemne ca numele latin ii confera un grad de legimitate flatulenta confuzionanta.

The Revenant este aici o exceptie de la acel traseu numit mai sus. Pentru ca aici nu-ti da nici macar timp sa fii un pic hai Inarritu, jongleaza. Aici e destul de din prima faza: ummm... Ce faci Inarritu? Ce-ai facut acolo?

Din nou el se gaseste la intersectia unor lucruri din care poate ar putea iesi ceva cu potential, respectiv Lubezki in copaci cu actorii care sunt si landscape-ul care este. Si tocmai pentru ca toate elementele sunt destul de perfecte in singularitatea lor, ce iese in prim plan e doar cum le jongleaza Inarritu. Astfel incat in 156 de minute si 3 vieti (actual running time), ai tot timpul din lume sa devii din ce in ce mai confortabil cu notiunea ca nu ar mai trebui sa vezi vreodata un film facut de omul asta.

In film niste americani vanatori de piei pe pamanturi indiene sunt atacati si omorati, scapa doar vreo 10 din 50, printre ei DiCaprio si Tom Hardy. Ei trebuie sa mearga mult pe jos prin paduri pana ajung undeva unde vor. Din pricina faptului ca Glass e atacat subit de un urs digital, insa, cineva trebuie sa ramana in urma cu el si sa stea sa moara si sa-l ingroape. Hardy nu prea are rabdare insa, asa ca incearca sa-l ingroape inainte sa moara de urs. Si-l omoara si pe fi-su indian pentru ca asa se intampla cand faci lucruri din-astea. Hardy pleaca deci si urmeaza 2 ore in care DiCaprio se taraste prin paduri trist si cu bale la gura incercand foarte tare sa ajunga la Hardy ca sa-l ierte. Asadar majoritatea filmului e un soi de Bear Grylls melodramatic. Si niste indieni tristi presarati pentru gust. Sa nu uitam totusi ca indienii sunt tristi ca mai tineti minte atunci cand le-am ras rasa de pe fata pamantului si le-am luat pamanturile? Da' lasa ca-i punem aici si zicem ia uite ce rai am fost cu indienii si le trece. Si dam si-un premiu la cea mai mare tristete de indian. Pardon, cea mai indreptatita tristete de indian. Si oricum asta cu indienii se leaga la sfarsit intr-un mare fel revendicator pe care nici n-o sa-l intelegeti ca nu e nimic de inteles. Da' nu stiti asta. Poate o fi. O fi n-o fi?

In orice caz, intre timp pe drum Inarritu isi demonstreaza versatilitatea cinefila copiind varii chestii revoltatoare din alte filme pentru a ilustra puterea spiritului uman atunci cand vrea foarte tare sa gaseasca pe cineva si sa-l ierte. Astfel incat DiCaprio mananca organe crude si se baga intr-un cal de frig, invelindu-se gingas in fasii de abdomen cabalin. Doamne ce-o sa-l mai ierte. Obstacolele fizice nu sunt insa singurul lucru in calea acestui brav revenant. Pentru ca pe drum este torturat si de amintirea fiului indian mort si de femeia indianca moarta care se gaseste subit plutind prin cadre la intamplare intr-o maniera care definitiveaza in niste moduri absolute mozaicul de referinte confuze si degeaba in care se tot scalda filmul.

 Problema e ca atunci cand omagiezi niste lucruri, si mai ales niste lucruri asa serioase ca Tarkovsky, ideea e ca trebuie sa le si simti pe lucrurile alea. Omagiul reusit se intampla atunci cand doi oameni sunt deja pe aceeasi lungime de unda si doar isi imprumuta unul altuia niste simboluri din jurul aceleiasi expresii. Cand tu insa ce simti, chestia de care esti plin, e mizerie telenovelistica ieftina, melodrama de mexican prost in padure, si tu ai pretentia sa bati cu ochiul la Tarkovsky, atunci e pur si simplu 1) jenant 2) insultator 3) ineficient ca toti mortii. Mai mult, te joci de-a Tarkovsky in zapada si singurul moment care ti-ar fi putut conferi o oaresicare legitimitate proprie il ratezi in absoluta ignoranta. Asta este totusi spectaculos la Inarritu, consistenta impresionanta cu care-si tot confirma statutul de profan profund. Daca e sa iesi cu ceva de la filmul asta e tocmai standardul asta de mediocritate palpabila pe care Inarritu il executa cu atata zel. Putini oameni reusesc sa le tot invarta pe lucruri doar ca sa ajunga intotdeauna la aceeasi mediocritate brutala. Este cu atat mai frapant aici din moment ce si-a dat 2 ore jumate sa-si demonstreze neajunsurile. Este intr-adevar magnum opus-ul lui Inarritu in termeni de mediocritate.

Este, in consecinta, perfect logic si justificat ca filmul asta a primit atata atentie si atatea nominalizari pentru ca e un reprezentant excelent a ceea ce inseamna nivelul actual de film mainstream. O basina ceva vag contemplativa cu niste parca poezie p-acolo la care nu-i auzi versurile da' parca inseamna ceva si totusi niste lucruri se intampla si parca a fost destul de greu si da e destul de interesant nu stiu spiritul uman pare destul de interesant. Si complex oricum. Si filmul a fost si-asa destul de greu de facut. Da, foarte frumos. Eu zic ca merita.

Monday, January 11, 2016

2016

Fuck n-am scris nimic in decembrie. O eroare.

Listen to me Marlon - Documentar despre cum Marlon Brando si-a tot vorbit singur pe toata perioada vietii lui. Chestia e ca si-a tot vorbit frumos si in consecinta filmul iti da privilegiul unui soi de intimitati maxime cu un om care a fost in contact cu tot soiul de valente dubioase ale vietii. Plus ca tot filmul e ghidat de vocea lui care pe alocuri tot incearca sa se auto-hipnotizeze. Extrem de bun pentru ca filmul in mod destept nu-si propune sa fie vreun reveal subtire despre culisele individului altminteri foarte retras, ci mai degraba face efortu de a-ti livra un onirism intra-Brandoesc destul de veritabil.

99 Homes - Vazut pentru ca fatza lu Michael Shannon are indeajuns de mult credit incat sa cumpere orice ora juma. Si filmul se intampla in contextul fenomenului in care americanii sunt dati afara din case in 2010 pentru ca toate creditele alea pe care si le-au luat pe ochi frumosi ca sa-si cumpere cacaturi de care n-aveau nevoie ii dau acum afara din casa. Situatia e destul de dramatica dar si in acelasi timp o ilustratie destul de perfecta pentru foamea cu care inca se mai papa the american dream. Michael Shannon e un agent imobiliar care vindea case ca tot omul pana cand criza muismului global i-a transformat jobu in evacuator de americani dusi. El isi face un rol destul de misto o buna parte din film, indeajuns de mult cat sa nu regret redundanta frapanta care se intampla in paralel, insa intr-un final filmul decide subit sa devina full redundant dincolo de orice puteri Michael Shannonice.

Monday, November 30, 2015

4x4

O duminica cu 4 filme aranjate dupa dispozitie si capacitate.

Numb (2007) - Film peste care am tot dat peste in niste liste de lucruri interesante sau filme americane underrated. Cumva ma indoiam ca chiar e ceva de capul filmului astuia si pentru ca spectrul real al lu Chandler ca actor e de fapt destul de limitat. Nu toti oamenii care joaca aceeasi mimica 10 ani pot dupa aia sa faca si alte lucruri. Trebuie sa fii poate foarte abil ca sa rupi ritmul indeajuns de bine incat publicul obisnuit altfel cu tine sa nu fie ha ha Chandler is making a funny. In fine, asta nu e nici macar problema principala a filmului, cat o abordare a unei probleme psihologice serioase in interiorul unei formule cat se poate de hollywoodiene. Marele avantaj al filmului astuia e ca tipa care e love interest e foarte buna. Indeajuns de buna incat sa ma faca curios sa vad filmul #3 din ziua asta. Dar altminteri Numb e despre un cineva care sufera de depersonalization disorder si cum intalneste o fata da' din cauza bolii alieneaza fata da' dupa aia isi da seama ca de fapt fata-i tot ce-i trebuie si deci ii trece si boala. Abilitatile lu Chandler de a ilustra depersonalization disorder se situeaza undeva in jur de dat cu pumni in cap de frustrare, ridicat vocea un pic mai mult, si aratat in general neconfortabil. Oricum intr-un final se dovedeste ca Interstellar chiar avea dreptate si love really is the most powerful force in the universe ca-l repara pe Chandler.


The Little Prince (2015) - In primul rand face niste chestii foarte curate si misto din estetica filmul asta. Nu-mi dau seama daca filmele animate in general exceleaza la capitolul asta si eu pana acum nu le-am dat foarte mult
credit cinematografic, sau pur si simplu filmul asta chiar reuseste sa-si imprime niste esente ale povestii in niste geometrii si culori bine calibrate. Povestea pune in contrapunct o lume caricatural corporatista cu una a valorilor copilariei pentru care Little Prince e atat de cunoscut. O fata mica cu o mama uber-corporatista e pregatita sa urmeze aceeasi cale pana cand se muta langa un mos cu o casa geometric non-regulata care face lucruri cum ar fi sa se bucure de viata. Apoi mosul i-l arata pe micul print (ca sa zic asa) fetii, iar fata realizeaza treptat ca nu vrea sa fie corporatista ci copil. Mi se pare ca i se pot reprosa foarte putine lucruri filmului astuia si e destul de induiosator pe de-a intregul.


Uncertainty (2008) - Filmul cu Joseph Gordon-Levitt pe care l-am evitat intotdeauna pentru ca parea pur si simplu prost, vazut acum pentru ca bunaciunea din Numb de mai sus e gagica de aici. Si e o ceva texanca care arata intr-un asemenea fel incat m-am gandit ca mai merita un film. Si din pacate aici fix jumatate din film este o gagica prostuta panicata enervanta. Pentru ca titlul asta de Uncertainty anunta de fapt un gimmick in care filmul se rupe in doua de la inceput si-ti porneste doua povesti paralele care pornesc de la premiza ca ce s-ar fi intamplat daca in momentul ala personajele ar fi ales ruta A sau ruta B. Acuma daca as fi avut cea mai vaga idee la ce serveste aceasta despartire si care e intregul sub care lucrurile sunt reunite, probabil nu mi s-ar fi parut gimmick-u ala complet degeaba, asa cum pare a fi si filmul. Ruta B face un film mediocru despre un cuplu nehotarat daca sa pastreze sau nu insarcinarea, iar ruta A un thriller ceva cu urmariri si impuscaturi de-a dreptul redundant. Aproape copiat cumva destul de brainless din Run Lola Run. Deci gagica e intr-adevar frumoasa da' nu indeajuns cat sa compenseze 45 de minute de Oh Joseph-Gordon Levitt, ce-o sa ne facem? Sunt atat de ingrijorata! Nu stiu exact cine poate sa compenseze asa ceva. Cautarea continua.


Ex Machina (2015) - Spre surprinderea mea am fost hipnotizat de o buna parte din filmul asta. Intr-o lume in care echivalentul unui inventator Google se retrage in munti intr-un mega-mansion fortress of solitude unde lucreaza la AI. Si cheama pe cineva sa-i testeze AI-u sa vada daca trece the Turing test (daca poate sa se uite la The Imitation Game fara sa se infurie). Filmul este insa surprinzator de abil estetic si reuseste sa construiasca o atmosfera misto din doar cateva miscari subite. Iar Oscar Isaac si other guy sunt foarte bine pe roluri cam tot filmul. Singura problema e ca de la un punct incolo filmul o ia cam pe aratura cu scenariul in egala masura subit si se intampla niste defectiuni logice care-i cam compromit intregul. Dar chiar si-asa, pana sa ajunga acolo arata niste imagini destul de potente vizavi de frici umane de cyborgizare prin niste roboate goale care deodata isi decojesc pielea de pe ele.


Si cam in zona in care se intampla asta filmul atinge un apogeu dupa care pesemne ca considera ca si-a acumulat indeajuns capital emotional cat sa se duca direct in pula. Da' nu e chiar asa, si pur si simplu it feels off.

Sunday, November 29, 2015

#247

MacBeth (2015) - Momentul in care mi-am ridicat decisiv spranceana in sus a fost a treia oara cand se intampla ceva actiune mediu-groteasca cu injungheri si sangi si filmul taie la un cadru in care personajul e intr-o alta stare, cumva ganditor. Astea sunt genul de lucruri care poate arata bine in teorie but less so intr-o executie mediocra a unui high-concept deja greu de vandut. MacBeth injunghie la rege si sare sange / cut MacBeth pe marginea patului ganditor/disperat / cut back to stabbing etc. Si-o cam tine in vena asta tot filmu. Are niste momente din-astea vag experimentale care incearca sa-ti induca niste mood din intamplari subite de imagini. Ele n-ar fi rele in sine, doar ca mood-ul pe care ti-l insereaza e ceva de calibru si sensibilitate 300. Si ce-i drept, ca 300 arata mai bine decat 300. Nimereste estetica de prafuiala si lanci cumva mai interesant si
mai aproape de comicsuri decat chestia pe steroizi a lu Zack Snyder. Doar ca e Shakespeare cu 300. Si asta e cam dubios.

Oricum nu prea intelegeam ce ziceau in engleza. Si accentele pe text vin in intervale dubioase si nu tocmai ideal implementate. Si mai si furam la bucati din ele traduse in romana. Si atunci e ca si cum auzi juma de melodie si restu o citesti pe note. Stiu ca erau ceva replici tari in chestia asta si am senzatia c-am prins doar cam coada de la vreo 3.

Deci un 300 vag decent, cu addendumul enervant ca isi dovedeste misguidedness-ul intr-una cand de fiecare data cand nimereste un cadru interesant sare repede la unu lung si neinteresant. Way to know your strengths.


I Smile Back (2015) - Un soi de mini-tentativa de Nymphomaniac varianta suburban USA wife starring Sarah Silverman. Are copii si sot si filmul incepe cu ea uitandu-se pe geamul de la baie cum ei se joaca afara in timp ce ea trage pe nas niste intensitate. Si se tot gaseste trasa-n tot felul de lucruri, cum ar fi pula de strain. In momentul maxim atentat Nymphomaniac se masturbeaza pe o carpeta cu jucaria de plus a fiicei care doarme langa ea. Doar ca lucrurile astea sunt in pericol de a da in caricatura impotenta daca nu sunt puse pe fundament personajic bine elaborat. Si aici e cam asa si asa. Sarah Silverman joaca misto si e destul de credibila si se vede ca se straduieste. Da' e ceva un pic off la cum se raporteaza filmul la personaj. Ii da daddy issues si niste lucruri standard si apoi atenteaza niste caldura ca apoi s-o lase singura oarecum blamata. Iar asta nu e teribil de interesant. Si tre sa ai si un pic de niste coaie ca sa faci ceva alftel decat blamant pe tema asta. Si americanii stau foarte prost la capitolul coaie sociale oricum ca-s prea ocupati sa fie ofensati de cuvinte.


Before We Go (2014) - Pentru ca Chris Evans e simpatic si uite c-a regizat si el un film si pentru ca Alice Eve e intotdeauna simpatica intr-un fel sau altul. Deci numai niste simpatici. Poveste Before Sunrise-ish, cu doi indivizi care dau intamplator unul peste altul fiecare la ananghia lui si petrec o noapte in care-si impacteaza vietile intr-un fel sau altul. Inceputul e vag stangaci si formulaic da' cumva rezolva niste lucruri destul de repede astfel incat dupa 30 de minute credeam ca filmul s-a terminat si acum ce se intampla? Amuzant e ca cumva stangacia cu care se executa toata chestia ii da si gradul de ingenuitate de care se bucura.




Bone Tomahawk (2015) - Orice ar fi putini oameni mustacesc asa pe bune cum o face Kurt Russel. Pentru filmul asta argument dincolo de posterul asta cu mustata aia pusa pe treaba nici nu trebuie. Asa ca filmul a inceput si mi se parea ca it's doing a pretty poor job with suspension of disbelief. Cumva camera si lumini amatoricesti si clumzy, un vest salbatic facut pe repede. Da' cumva la modul la care evolueaza filmul ulterior, intr-un survival horror destul de genuine se justifica inceputu ala cam B-series-ish. Niste indieni canibali, ultimul rang de indieni, niste indieni pe care nici indienii nu-i plac, ataca random un stabiliment de pe frontiera si rapesc sotia unui om suparat si pe ajutorul de serif. Asa ca Kurt Russel sefu la serifi cu Patrick Wilson sefu la suparati si inca doi pleaca dupa ei sa-i caute. Misiunea e declarata stupida de la inceput, iar sefu la suparati are si o tibie rupta si merge in carje. Da' onoarea pe frontiera e mare lucru, si daca tre sa te duci dupa canibali, pai atunci trebuie sa te duci dupa canibali. Pe drum se vad niste cadre frumoase ca la destinatie sa se intample un minimum de torture porn cat sa-i puna o caciula horror la calatorie. Si e pana la urma o combinatie destul de misto, sustinuta intr-o parte considerabila de mustata lu Kurt Russel.




Sarah Prefers To Run (2013) - Gasit cumva pe filiera canadiana Villeneuve. Film facut de o echipa de gagici despre o tipa care nu stie foarte multe alte lucruri despre viata ei dincolo de faptul ca ea vrea sa alerge. Ca ea prefera sa alerge. Filmul o urmareste pe fata asta niste timp, cat incearca sa isi avanseze cariera de alergatoare si ilustreaza foarte finut niste oscilatii in viata asta dusa cu ochelari de cal pe cap. Ea se casatoreste cu un random ca sa primeasca niste bani de la stat, refuza categoric orice soi de legatura cu tipul cu care s-a casatorit si locuieste, si intre timp camera sugereaza ca ei i-ar scapara ochii mai tare la femei. Dar fata fiind si ea asa finuta ca miscarile de camera, e destul de departe de a-si asuma asemenea devieri de la traseul normalitatii. Asa ca ea tot alearga.




Monday, October 19, 2015

Filme #243

Paper Towns (2015) - asteptari minimale de la filme cu adolescenti plutind in suburbii plictisite si americane. Un baiat sta vizavi de o fata. O place de cand era mic. Timpul trece si ei nu vorbesc. Ea apare intr-o seara si apoi dispare. Baiatul devine convins ca ea e solutia si ca trebuie s-o caute. Pe drum dispera. O gaseste si descopera ca e irelevanta. Mult mai multa carne pe filmul asta decat media, e si facut dupa o carte. Spre deosebire de feel-good-urile redundant-nostalgice care sunt filmele astea de obicei, aici se atenteaza si ceva vag cinematografic. Personajele tot trec in imagini prin gauri negre si intunecoase ca sa-si gaseasca raspunsurile. Si atunci daca se intampla niste lucruri in imagini bine are automat un oaresicare impact. Deci don't go chasing butterflies. Or go, but don't forget they're butterflies.


The Goob (2014) - un slabanog esuat in ruralitatile Australiene e prins intre un muist tatuat si o mama care suge pula la muist cu sete. Impreuna cu fratele ejectat rapid din poveste incearca sa se zbata in fata unei autoritati degeaba. Dar Goob sta cu un ochi pe ceva care s-ar putea sa fie altceva. Si totusi e tot tras inapoi intr-una. Lipsa de deznodamant a filmului astuia il face foarte onest in niste feluri. Nu-si propune mult mai mult dincolo de a ilustra micro-universul unui pustan facut ping-pong de varii forte mult peste capul lui. Si totusi intre loviturile astea se intampla niste drumuri si lumini si imagini frumoase. Si deci la sfarsit tot pe fuga, tot pe drum, dar si totusi ce culori.

Experimenter (2015) - Despre experimentele atotcitate ale lui Stanley Millgram de prin '61 cand a descoperit vrand nevrand ceva foarte urat despre disponibilitatea naturii umane la a se supune autoritatii, oricare ar fi ea. Asta filozofic cumva s-a rezolvat de mult, da' cui ii pasa ce zic filozofii. Niste fagoti. Dar fagotii au tot discutat despre predispozitia umana la sclavie. Cu cat mai sclav cu atat mai linistit, cu cat mai repede cu atat mai bine. Da si mie o parcela sa sap la ea aici, un patratel imi trebuie si gata. Dar oamenii s-au socat cand slabiciunea s-a dovedit clinic. Altminteri filmul teribil de dubios si nici nu-mi imaginez care a fost ideea. N-as zice ca e chiar ratat, pentru ca de bine de rau se tine in insistenta lui cu estetica asta dubioasa de teatru si decoruri fake si personajul principal vorbind direct la camera. Si daca stiai deja de treburile cu Millgram e macar destul de educational sa vezi cat de multe forte s-au opus descoperirilor lui ca ba, vedeti ca sunteti niste sclavi. Nu domne. Cine io?

Inside Llewyn Davis (2013) - Filmul asta n-ar fi fost cine stie ce daca n-ar fi nimerit cu atata acuratete egocentrismul ala narcisistic de wanna-be artist care n-are multe alte lucruri in afara de incredere in el. Asa ca Oscar Isaac se plimba suparat prin film de colo colo ca oamenii nu inteleg ca el e un profesionist si ca asta e arta lui. Si bine ar fi fost foarte usor s-o dea caricaturistic in asta, da' fratii Coen se plimba pe o linie foarte fina in care-l pastreaza p-asta uman da' cumva eminamente enervant cu ambitiile lui care nu mai lasa loc de nimeni si nimic. Si cu sfarsitul ala in care-l dau complet in circularitate il termina intr-un gimmick pe care-l vand vag ieftin si cu repeziciune. Da' in acelasi timp mi se pare ok pentru ca-si cam asuma pretul. Deci e ok si cu opusuri din-astea mai putin maxim ambitioase, ca dupa cum vedem, prea multa ambitie strica.